sâmbătă, 30 august 2014

Universitatea de Vară Izvoru Mureșului, ediția a XII-a

Nu era prevăzut să mă întorc anul acesta la Izvoru Mureșului să particip la Universitatea de Vară pentru Românii de Pretutindeni, a 12-a ediție, după ce am fost și anul trecut, dar, cum se spune în filme, mi s-a făcut o ofertă pe care nu o puteam refuza: aceea de a revedea prieteni dragi întâlniți în Caravanele "Trai mai bun". Așadar, am încărcat mașina până la plafon - mai că era nevoie să o demontăm - și am pornit cinci oameni din București. La fața locului urma să ne întâlnim cu unioniști din mai multe județe și din Basarabia.

Casa noastră pentru următoarele 5 zile urma să fie din nou Complexul Sportiv Național Izvoru Mureșului.
Întâlnirea cu ceilalți militanți unioniști a fost plină de bucurie, mai ales că printre ei se aflau Diana, Irina, Natalia, Lena și Emilia, pe care le știam din Caravanele "Trai mai bun". La finalul caravanelor glumeam toți și visam la o a 7-a caravană, pentru că pur și simplu ne părea rău că se terminaseră. Iată că pentru câțiva dintre noi fericitul eveniment, ca o mini-caravană, un epilog, a putut avea loc, în Harghita. 

vedere din balcoanele complexului sportiv, unul dintre locurile noastre de taifas la ceas de seară


A doua zi, luni, Universitatea de Vară a fost deschisă la Mânăstirea Izvoru Mureșului, frumoasă ca întotdeauna, unde s-a oficiat o scurtă slujbă.

Poză de grup cu întreaga adunare, în frunte cu Înaltpreasfințitul Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei și Harghitei.

Și poză de grup doar cu noi, militanții unioniști.

După slujbă, participanții au vizitat atelierul de icoane al mânăstirii, din care au ieșit deja numeroase iconostase complete, unele destinate bisericilor românești din afara granițelor. Aici avem un exemplu de icoane realizate în atelier.

 Aici, exemplul schiței pe baza căreia se va picta o icoană. Multă muncă și rugăciune sunt necesare pentru această operă.

Cu Sabin, Diana și Alin. Nu puteam rezista tentației de a face poză în această ipostază unanimă.

Pe drumul de întoarcere de la mânăstire, cu Sabin, Irina și Natalia. Lui Sabin am de mulțumit pentru pozele frumoase făcute - cele care-i poartă semnătura.

Ziua a continuat, ca și anul trecut, cu intervențiile invitațiilor: personalități politice din România și fruntași ai diasporei din jurul granițelor.

După prima conferință, militanții unioniști au împărțit panglici tricolore participanților.

Mai mult decât atât: a doua zi era prevăzut un eveniment major - desfășurarea unui drapel de 150 de metri. Pentru asta, a trebuit mai întâi tăiat în două tricolorul de 300 de metri desfășurat deja anul trecut la Alba Iulia și la Chișinău. Fiind bine organizați din fire, cum suntem noi românii, ne-a prins noaptea cu această operațiune migăloasă, realizată pe un teren de fotbal al complexului sportiv. :)
A doua zi, însă, desfășurarea drapelului a avut loc fără probleme.

La reușita evenimentului au contribuit toți participanții la Universitatea de Vară. Sus pe deal, aveam impresia că tricolorul putea fi văzut de la Gheorgheni la Miercurea Ciuc!

A treia zi, miercuri, a fost rândul tinerilor să anime dezbaterile. Aici eram dis de dimineață, când am insistat să facem această poză cu aproape toată lumea: Sabin, George, Ruxandra, Lena, Diana, Adrian, Natalia, Alexandru, Emilia și Irina. Mie mi-era ciudă că în ziua precedentă veniserăm toți îmbrăcați cu tricouri unioniste de aproape toate modelele, erau foarte de efect, dar nu am găsit răgaz să facem o poză.

Dimineața aceea am creat un forum de idei, de istorisiri despre ce a însemnat mișcarea unionistă pe malurile Prutului în ultimii ani, despre ce planuri avem pe viitor. Alexandru, din Cernăuți, a vorbit despre românii din Bucovina, despre școlile românești și despre păstrarea limbii și culturii române. Florin a vorbit despre regiunea sa natală, Mureș, la fel și Doriana, despre Toplița.

Cu Adi, care de puțin timp printre noi a organizat deja acțiuni culturale românești de impact și a obținut și donații de carte. El a plecat de la Izvoru Mureșului după două zile, și cum o vreme va fi departe de noi, la studii, am ținut să facem o poză.

Îmbinând utilul cu plăcutul, după dezbaterea de miercuri am plecat cu Sabin, Emilia, Marcela și cele două Irine la Lacul Roșu și la Cheile Bicazului. Da, în Peugeot-ul 206. :) Atenție la serpentine!

Față de anul trecut, am regăsit un Lac Roșu cu vreme mult mai bună, cu cer senin, care ne-a îmbiat la o plimbare cu barca. E 25 de lei jumătatea de oră, exagerat, dar prea aveam chef de plimbare, deci am plătit supraprețul.

A meritat, pentru că de pe lac, priveliștea era și mai frumoasă decât de pe țărm!

Nu prea era loc de manevră, era plin de bărci, totuși am făcut câteva linii drepte cât de repede puteam vâsli. Trebuiau ocoliți și buștenii scufundați.

La revenirea la țărm, am fost felicitați de o familie aflată în vacanță, care a fost încântată să ne-audă strigând, pe luciul apei: "Doar o țară am și asta o iubesc: Basarabia pământ românesc!" și "Trăiască și-nflorească, Moldova, Ardealul și Țara Românească!" Asta ne-a înseninat, mai ales că mai devreme am avut neplăcerea de a ne intersecta cu niște "separatiști" cam teribiliști, care se bucurau de vacanță în Carpați, dar nu aveau respect pentru tricolor...

Au urmat Cheile Bicazului, un loc special pentru mine, cum spuneam, după vizita de anul trecut. De data aceasta, vremea a fost mult mai cooperantă, iar soarele, la asfințit, arunca pe stânci culori aurii.

Trecătorile săpate în stâncă mă impresionează la fiecare vizită. Am zăbovit un pic și pe la bâlciuri, de unde ezitam să-mi cumpăr un magnet ca amintire: "Am acoperit deja toată ușa de la frigider," spun cu voce tare. "Atunci trebuie schimbat frigiderul," îmi răspunde negustorul, care mă auzise. Am cumpărat magnetul pe loc, fie și doar pentru că m-a făcut să râd cu poftă. :)

Lumina asfințitului pe vârful numit "Piatra Altarului", imaginea cu care am plecat înapoi spre tabără.

A doua zi am plecat să escaladăm Piatra Singuratică, dar expediția merită povestită separat, în episodul următor.

În aceeași zi, după prânz, au sosit la Universitatea de Vară domnul Titus Corlățean, Ministrul Afacerilor Externe, împreună cu doamna senator Ecaterina Andronescu. S-a vorbit mult despre relația cu Ungaria și despre realitățile locale din județele Covasna și Harghita.

Cu Mădălina și Iulia, adică echipa de comunicare.

Epilog: vineri s-a oficiat la mânăstire slujba de Sfânta Maria, hramul bisericii. De dimineață însă, de la 6, eu, George și Mădălina eram în drum spre Roșia Montană și am ratat acest superb eveniment. Nu poți fi în două locuri deodată...

Cuvintele sunt de prisos, iar fotografiile lui Sabin transpun, pe oricine care nu a fost prezent, în atmosferă.

Toți enoriașii, inclusiv jandarmii, au participat la desfășurarea drapelului.

Arhiepiscopul Ioan Selejan al Covasnei și Harghitei a binecuvântat tricolorul și a pus să fie scris pe el: "Iubită soră Basarabie, îndrăznește! Te așteptăm, te iubim, noi cei care trăim aici în Carpați. Dumnezeu să binecuvânteze România de la Nistru pân la Tisa și de la Hotin pân la mare. Cu dor sfânt, de la frații tăi dintotdeauna!" 

La final, Universitatea de Vară Izvoru Mureșului a fost pentru noi ca o a 7-a caravană "Trai mai bun". Ne-a permis să ne strângem laolată, de pe ambele maluri ale Prutului și, împletind munca și voia bună, să punem la cale următoarele acțiuni unioniste sub genericul "Lunile Tricolorului". Toți cei care simt românește sunt așteptați la marșurile unioniste de la Chișinău, pe 14 septembrie, și de la București, pe 12 octombrie. Vor întâlni români frumoși. 

vineri, 22 august 2014

Caravana 6 "Trai Mai Bun" Rezina

S-a făcut multă reclamă ultimei caravane, spre Rezina; se spunea că va fi cea mai frumoasă. De asemenea, multă lume regreta faptul că nu a apucat încă să participe la caravanele "Trai mai bun", deci toţi s-au înghesuit în ultimul tur. Deloc surprinzător, autocarul a plecat din Chişinău plin. Ultimei caravane i-am spus fără ezitare "Caravana 6 Rezina sau Marea Invazie". Dacă în Caravana 5 spre Soroca, când coboram în sate păream nişte cercetaşi veniţi în recunoaştere, acum le împânzeam, nelăsând nicio uliţă neumblată.  

"Vii sunt numai cei care-şi prefac ideile în fapte, dau realitate cuvintelor rosite, trec pe plan existenţial conceptele şi visările planului ideativ", spunea Nicolae Steinhardt într-un pasaj citit în cartea "Drumul spre biserică" de Nicolae Dabija, pe care o luasem să o citesc. Mulţi basarabeni mi-au vorbit despre acest autor la Venus şi în caravane şi îmi stârniseră curiozitatea să îl descopăr. Ei bine, chiar asta simţeam că făceam noi în acele zile.
În autocar era de data aceasta şi un contingent măricel din Argeş, Giurgiu sau Bucureşti.

Prima oprire a fost satul Peresecina - cu "i" scurt, nu cu accentul pe el, cum pronunţasem eu, spre amuzamentul colegilor - unde am făcut o donaţie de carte, am curăţat zona centrală, am dat pliante şi am informat. Am fost bucuroși să mâncăm tot acolo, la restaurantul local, unde ni s-au servit plăcinte. Primele discuţii s-au închegat între voluntari, de exemplu despre ce fel de muzică internaţională ascultăm, de la veteranii "U2" la mai recenţii. "Imagine Dragons"

De data aceasta nu mai era o problemă să fim destui pentru a acoperi tot satul, dintr-un capăt în altul.
Pe drum, eu, ca de obicei, fotografiam maşini, răstigniri, case, garduri și porţi.

Cei rămaşi în centru să ajute cu logistica au avut ocazia să întâlnească şi o mireasă. Eugen şi Mihai se grăbesc să îndeplinească ritualurile obişnuite, care se găsesc şi la noi.

Colecţia mea de fotografii cu camioane sovietice se îmbogăţea la fiecare sat.

Predomină albastrul, verdele sau uneori acest gen de kaki.

Eu glumeam că prima zi de caravană este de obicei ziua în care suntem poftiţi la oameni în gospodărie să gustăm ceva, cum s-a întâmplat în precedentele. Furceni a fost satul nostru norocos, pentru că deşi eram foarte numeroşi, am fost poftiţi de nişte oameni de treabă să bem un pahar de vin sau de suc.


În curte era suspendat de un copac un sac de box. M-am gândit imediat la Alex: ce s-ar mai fi bucurat să fie cu noi! Când colo, nu-mi termin bine gândul şi-l văd venind pe uliţă cu încă un grup. "Nu vreau să servesc nimic, eu vreau doar la dânsul", strigă de peste gard. Nu era problemă, unde intrau zece mai intrau alţi zece, gazdele nu se supărau deloc. Deja curtea era invadată total, cu voie bună cât cuprinde; voluntarii au intrat în vorbă şi cu copiii gazdelor noastre primitoare, îndemnându-i să se înscrie în Tinerii Moldovei când vor creşte un pic mai mari.   

În timp ce noi eram primiţi în ospeţie, la şcoală se muncea de zor la vopsit, în primul rând Sergiu, ca de obicei, dar şi Anastasia.

Prin sat erau de admirat aceste case foarte frumoase cu prispă şi stâlpi văruiţi. Sunt tipice zonei Orheiului, în care ne aflam în acea zi.

Din când în când, după colindat prin mai multe sate, ne trăgeam un pic sufletul la umbră.

O scurtă așteptare. În fotografie: Marius, Mariana, Ilie, Corina, Alexandru, Vica, Ion, Simon şi Eugen. Nu se vede în poză Mihai, care era undeva în spate şi alerga spre autocarul care plecase fără el. :)

Primele două seri am poposit în tabăra de vacanţă "Mioriţa", că tot vorbeam în Caravana 4 spre Edineţ cum nu trebuie noi să avem un comportament mioritic, fatalist, pasiv...totuşi, la tabăra "Mioriţa" ne-am cazat! :)
Era totul fain şi frumos acolo, însă prize aveam doar afară, iar eu care eram "dependent de net", cum spuneau George, Mihăiţă şi Mihai, dar care de asemenea aveam de scris jurnalul de caravană (zilele 26-30), timp în care am fost un pic deranjat de ţânţari şi de alte lighioane.
Seara ne-am întins la poveşti. Capacitatea căsuţelor s-a adeverit a fi mult mai mare decât părea la prima vedere, pentru că la un moment dat ne-am strâns aproape toți într-un singură! 

A doua zi de dimineaţă tabăra arăta cam aşa. Ziua se anunţa superbă.

În primul rând am trecut prin Orhei, unde în piaţa centrală se află statuia domnitorului Vasile Lupu, opera sculptorului român Oscar Han, realizată în anul 1937. M-am bucurat să văd la loc de cinste în mijlocul frumuşelului oraş Orhei o mărturie a României Mari. Lumina fiind groaznică pentru a fotografia statuia din faţă, am aşteptat prilejul serii pentru a reveni în oraş.

Următoarea destinaţie a fost satul Vîşcăuţi, pe Nistru. Dacă la Vertiujeni, lângă Soroca, am atins pentru prima dată fluviul, la Vîşcăuţi am avut ocazia să mă scald pentru prima dată în el, un vis mai vechi de-al meu, acum împlinit.
Ne-am strâns pe malul râului Cătălina, Alexandru, Anastasia, Doina, Elena, Vasile, Vlad, Sergiu, Simon, Vitalie şi Alina. 

Eu în valurile Nistrului, la momentul în care nu-mi dădusem încă seama că tinerii unioniști împrumutaseră o lotcă şi plecaseră la plimbare. La propriu, au dat o mică tură cu barca unui sătean! Proprietarul nu s-a supărat, ba chiar a fost un pic amuzat să vadă că am invadat malul şi întrebam de locuri de scăldat.
.
Lucia şi Alina: Lucia este poetă, Alina este economistă, dar se împacă foarte bine împreună. 
De fapt nu eu am făcut fotografia asta, pentru că în afară de lotcă, fusese împrumutat şi aparatul meu vreo 3 minute, cât am intrat în apă, timp în care fetele şi-au făcut vreo 20 de poze. :) 

După ce au restituit lotca, băieţii au găsit pontonul pentru sărituri. A urmat un concurs de sărituri stil şurub sau bombă. Din fericire nu au fost incidente, dar erau să fie, că unul dintre băieți a descoperit, când își lua elan, că puntea alunecă. Eu de pe marginea punții unde m-am ghemuit să nu mă răstoarne le tot strigam: "Băi, vedeți că alunecă, aveți grijă cum săriți!". Știam din experiență, pentru că pe o astfel de punte era să-mi sparg genunchiul în Turcia, demult, într-o tabără de olimpiadă de limbi străine. Am și acum semnul de la tăietură, deci nu e de joacă.

Fetele au jurizat competiția de sărituri, dar nu ne-au comunicat şi nouă rezultatul.

Între timp, pe malul fluviului se odihnea o Lada.

Această marcă este foarte apreciată şi răspândită în Basarabia, fiind un vehicul multifuncţional, după cum se vede. :)

Tot în Vîşcăuţi am admirat din nou porţi şi ferestre frumos pictate.

Iar în fundul curţii: un garaj decorat cu Sânziene tricolore. Românul s-a născut poet și artist și simte nevoia să-și înfrumusețeze obiectele banale din gospodărie.

Am plecat încântat de pe malul Nistrului. Încântarea avea să-mi sporească la următorul obiectiv turistic: Mânăstirea Curchi! În imagine, o superbă răstignire, inclusiv cu modelul tradiţional românesc al funiei, pe soclu, simbol al trecerii timpului, al infinitului şi al aspiraţiilor înalte, model aproape identic cu unele mai mici văzute la Cosăuți și Vertiujeni în caravana Soroca. 

Mânăstirea Curchi a fost construită la începutul secolului 19 în stil neoclasic rusesc, DAR în perioada interbelică ansamblul a fost îmbogăţit cu numeroase construcţii în stil neoromânesc, printre care poarta cu turn, stăreţia, chiliile şi aghiasmatarul. În perioada comunistă mânăstirea a avut mult de suferit, fiind închisă şi transformată în spital, iar o parte dintre clădiri avariate sau distruse. În prezent se reface și se reconstruieşte ceea ce s-a pierdut sub vitregiile regimului totalitar.

Una dintre clădirile mânăstirii ridicată în stil neoromânesc.

Biserica principală este absolut măreaţă, o minunăţie pe care eu am comparat-o cu Abaţia Melk din Austria. Stilul neoclasic în care este construită biserica din Curchi are şi influenţe baroce, că altfel nu ar fi trebuit să fac vreo paralelă cu Melk, dar asta mi-a venit în minte pe moment. Pe deasupra, la Melk nu am ajuns încă!

Frumuseţea bisericii şi cerul senin ne invitau să tragem cadre din toate unghiurile.

Timpul era insuficient pentru a observa toate detaliile şi pentru a ne bucura de toate frumuseţile de la Mânăstirea Curchi.

Aşadar ne-am grăbit cu toţii să facem poze, cu mânăstirea şi cu tricolorul, ca întotdeauna: Sorin, Magdalena, Gicu, Emilia, Viorel, Oxana, Marius, Olga, Mihai şi Eduard. 

Diana şi Olga, fetele pe care s-a putut conta foarte mult în Caravanele Trai Mai Bun (cu 4 și respectiv 3 caravane la activ fiecare) şi în general în Tinerii Moldovei.
  
Înainte de plecare, un ultim cadru la aghiasmatarul construit în stil neoromânesc în perioada interbelică.

Următoarea destinaţie a fost Muzeul "Vatra Strămoşească" din Vatici, într-o frumoasă casă de tipul cărora am văzut, dar mai mare un pic. Practic, muzeul este o gospodărie ţărănească. Ne-am răcorit la umbra copacilor din curte şi am vizitat pe rând căsuţa. Observaţi în stânga casei un copac cu oale aninate: e la fel şi în Maramureş. Ciudat, nu? Dar descălecatul Moldovei din Maramureş s-a făcut, poate aici e legătura.

La noi, ca şi la basarabeni, se purtau aceste fotografii de absolvire. Şi eu am crescut cu astfel de fotografii în casa bunicilor. Mândria era cu atât mai mare cu cât deseori era vorba despre prima generaţie cu bacalaureat! 

La muzeu am fost poftiţi la masă. Am mâncat în beciul uneia dintre case. Atmosfera era total medievală: beciul, băncile lungi, haiduceşti, mesele încărcate cu merinde: brânză, roşii, răcituri, plăcinte. În 10 minute nu mai găseai nicio fărâmitură, şi pâinea fusese mâncată! Tineri şi flămânzi, voluntarii unionişti. Atâta colindat satele dă poftă de mâncare, vă garantez! 

Înainte de a ne întoarce la Orhei, am mai trecut prin sate cu donaţii de carte. În această bibliotecă, dintr-un sat al cărui nume din păcate l-am uitat, am găsit şi cartea "Stăpânul Inelelor", ce-i drept în română, nu în engleză, precum şi multă literatură română din colecţia "Adevărul".

În acelaşi sat, monumentul ostaşului sovietic parcă face salutul nazist...

Şi am revenit la Orhei, la ora magică, acea perioadă de apus când totul se îmbracă în culori calde. Statuia lui Vasile Lupu ne aştepta la locul ei, semeaţă, cu inscripţia - "Cel ce vicleneşte moşia neamului, mai rău decât ucigaşii să se certe" - săpată pe soclu.

Multă lume făcea poze la statuie la acel moment, dar am furat noi tot cadrul. Cum spuneam: Caravana 6 Rezina - Marea Invazie :) . Eu unul pur şi simplu nu mă mai săturam să privesc spectacolul soarelui pe bronzul lui Han, dar trebuia să ne grăbim să vizităm Muzeul de Istorie şi Etnografie din Orhei.

Duminică, la nouă seara, muzeul era deschis în mod excepţional pentru noi, prin amabilitatea şi dăruirea domnului muzeograf Vasile Cocarcea! Domnia sa a prezentat voluntarilor unionişti colecţia din frumoasa vilă interbelică ridicată în stil neoromânesc.

Astfel am aflat legătura între Orhei şi domnitorul Vasile Lupu: oraşul era capitala de vară a Moldovei pe vremea voievodului, astfel a devenit o figură emblematică pentru regiune până azi și i s-a dedicat frumosul monument interbelic în piaţa centrală, din fericire cruţat de istorie.

Și despre istorie am vorbit: bombe, avioane, care s-au abătut peste România Mare din două direcţii. Astfel, preciza domnul Cocarcea celor care eventual nu ştiu, al Doilea Război Mondial a început în Europa în septembrie 1939 prin agresiunea concomitentă nazistă şi sovietică împotriva Poloniei, nu pe 22 iunie 1941. "Marele război patriotic pentru eliberarea patriei" este tendenţios denumit: sunt popoare a căror patrie a fost cu de-a sila "eliberată", mai degrabă ocupată, precum țările baltice, o parte din Finlanda și România. 

Mici comori aflate în muzeu: ediţie de ziar din 10 noiembrie 1918 când România reintra în Primul Război Mondial pentru a realiza unitatea naţioanlă. Dacă pentru majoritatea ţărilor Primul Război Mondial a fost în perioada 1914-1918, pentru români acesta a durat între 1916-1919, fiind luate în calcul şi campaniile din Ungaria şi de pe Nistru împotriva bolşevicilor care vroiau să ne încercuiască.
La despărţire domnul Cocarcea ne-a împărtăşit crezul domniei sale: "Stataliştii, să ştiţi şi voi, sunt separatişti. Ei sunt separatişti faţă de ţara mamă - România. Basarabia a fost şi trebuie să revină României, să fim o singură ţară, unită". 

A treia zi am pornit pe urmele lui Vasile Şoimaru, pe Răut. Orheiul Vechi, Meteora Basarabiei, este unul dintre cele mai frumoase și mai cunoscute locuri dintre Prut și Nistru. 

"Bunicii noștri sunt strănepoții acelor oameni", scria Mihail Sadoveanu în încheierea Neamului Șoimăreștilor. Da, chiar și cei născuți în Ardeal sau la București, avem bunei în Basarabia, cel puțin în spirit, acel spirit luptător pentru libertate și unitate.

Drumul spre biserica de la Orheiul Vechi a durat mult, pentru că din zece în zece metri ne opream să facem poze peisajului. 

Pe coama dealurilor de la Orheiul Vechi poți simți cum este zborul păsărilor. Este suficient să te apropii de margine și să îți întinzi brațele. 

Când am ajuns la bisericuță era slujbă, așa că nu am deranjat. Este o bisericuță micuță, dar frumoasă, cum obișnuim să facem pe la noi.

Cu Diana, Ilie, Sorin și Magdalena la o mică ședință foto.

Crucea de la Orheiul Vechi, un loc aparte.

Mai în vale se află un magazin cu mâncare și tot felul de prostioare. Din păcate este sursa gunoaielor de pe poteca spre biserică, pentru că oamenii necivilizați și insensibili la un loc așa frumos cumpără ciocolată, înghețată sau suc și aruncă ambalajul pe potecă... Noi am strâns în urma lor tot ce era vizibil, pentru a da un altfel de exemplu.

După vizita la Orheiul Vechi am început ziua de voluntariat cu satul Brînzenii Noi, care se poate lăuda cu aceste frumoase porți de gospodărie.

În acest sat, povestind cu o bătrână, am aflat că pensia de invaliditate este de câteva sute de lei moldovenești, adică 50 de RON... Greu, extrem de greu. Și pensia obișnuită e pe la 700-800 de lei moldovenești, adică 200 de RON.  

Tot Brînzenii Noi este unul dintre satele care au ridicat un monument în amintirea victimelor deportărilor staliniste.

Cu toate acestea, în sate rămân și monumentele pentru cel de-al Doilea Război Mondial, sub forma soldatului sovietic, aici într-o înfățișare clasică, în Cotiujenii Mari.

Vremea era caniculară. Erau departe ploile din Caravana de la Soroca! La amiaz ne-am tras la umbra unei pădurici de pe malul unui iaz și am servit prânzul: pâine cu paștet și harbuz la desert. Nu ajungeau cuţitele pentru întins "tartine" în cantitate industrială aşa că foloseam şi capacele de la conserve, pliate în lame rudimentare. Îmi lipseau cârnații sau crenvuștii cu care ne obișnuise Sabin în caravana de la Edineț. De băut alternam între apa de la fântâni sau de cumpărat. Era marca "Gura Căinarului" cu sloganul neaoș: "apa neamului".
Pe urmă, cei care am dorit ne-am și scăldat, și tare bine ne-a făcut. 

Mai pe seară eram în Olișcani, unde Mariana, Corina, Diana și Vica au intrat în vorbă cu oamenii și cu copiii din sat. Grupul de voluntari din Căușeni și Ștefan Vodă a fost printre cel mai activ din caravană.

Dar întotdeauna e un pic de timp și pentru joacă, după cum o demonstrează Alex, Vica, Mariana și Sergiu. În afară de Alex, cu restul grupului nu mă prea știam, și cam insistau să-mi spună cu "dumneavoastră". Mi-a luat vreo 3 zile, dar am reușit să-i dezvăț. :)

tractor vechi în Olișcani

Ultima localitate vizitată de noi a fost Glinjeni, înainte să ne cazăm în orașul Șoldănești. În seara aceea am stat la cămin. Am ajuns pe beznă și abia ne orientam între diferitele corpuri în care eram cazați. Ne-am strâns până la urmă în curte și în camere la povești, sau la bancuri cu Ștefan cel Mare și Mircea cel Bătrân.
Mie îmi era încă foame. Îl întreb pe Gicu: "Mai e mâncare?" "Mai este", îmi răspunde. "Ce?" "Păi mai sunt biscuiți... kwas (o băutură nonalcoolică)... apă..." Am izbucnit în râs: până aici! Dacă și apa se pune la mâncare... e clar, e urătă treaba. :)
Dar chiar dacă uneori mi-a fost foame, sau nu știam ce să mai cumpăr de la magazin, neperisabil și transportabil, să mai variez meniul, mă simțeam extraordinar în caravană.

A patra zi a început cu vizita mânăstirii Saharna. Când am auzit că vom vizita una dintre cele mai vestite mânăstiri din Basarabia am fost foarte încântat. În sat, acest panou dorește să descurajeze blocarea rondului de circulație de către turiștii sosiți cu autocarul.

Tinerii Moldovei la intrarea în mânăstirea Saharna.

Pe această troiță este cioplită inscripția "Eroilor ardeleni morți în războiu sfânt". Nu știu de când datează troița și de unde provine, dar este interesant că este scris cu "â" din "a", nu din "i".

În spatele mânăstirii este o punte ce duce spre un izvor și spre o cascadă. La izvor este și un bazin unde foarte mulți băieți au făcut baie, dar apa era gheață, deci am preferat să  sar experiența.

În drum spre cascadă cu Dinu, Alina, Magdalena și Sorin.

Și iat-o! Cascada de la Saharna, mai frumoasă decât m-aș fi așteptat vreodată! Ne-am aliniat la poză, iar Vasile a ajuns și pe sus, la căderea cascadei. Pe urmă eu a trebuit să mai aștept 10 minute să prind locul absolut gol, să trag și eu un cadru, pentru că două fete care nu erau din grupul nostru nu conteneau din a-și face poze.

Din cauza asta și pentru că am zăbovit la pangarul mânăstirii nu am mai apucat să urc la capela de pe stâncile Saharnei. Nu-i nimic, am avut ocazia să-i aud și să-i fotografiez pe voluntari de jos.

Sorin, Ion, Vasile (celălalt), Gicu și Doina pe stâncile de la Saharna. Uralele "Basarabia e România" au răsunat pe toată valea Nistrului!

Mânăstirea Saharna văzută de sus, de la capela de pe stânci.

În vale am așteptat să se strângă lumea. Era deja penultima zi, nu ne prea convenea că se termină extraordinara aventură. Simțeam că nu am făcut tot ce vroiam să fac, sau să vorbesc cu toți cu care doream și că nu voi mai avea ocazia după.
Aici sunt în poză cu Dinu, președintele Tinerilor Moldovei. După ce a muncit cinci caravane la aspectele logistice, mai ales găsirea cazărilor, Dinu ni s-a alăturat pentru ultima caravană. Astfel l-am cunoscut mai bine și mi-am dat seama că faptul că e un tip serios și bine organizat nu-l împiedică să fie și foarte de gașcă.

Aici cu Mihai, unul dintre coordonatorii caravanelor, dintre foarte puținii care au făcut performanța de a merge în toate. Dacă într-o primă fază am comunicat mai greu, până la finalul caravanelor, adică pe la poza asta, ajunsesem să vorbim mult, tot felul de chestii și cred că am ajuns să ne apreciem, deși suntem diferiți ca experiență și fire.

Același lucru este valabil și cu Mihăiță, celălalt coordonator, cu care deja vorbeam mult la finalul caravanei 4 și mai ales în caravana 5.

Aici eram în Rezina, un oraș măricel și care pare frumos. Din el nu am văzut decât niște alei pietonale umbroase ce duceau spre piață, de unde am cumpărat piersici și vin de țară. Mihai îmi spunea că numele orașului vine din rusă și înseamnă ceva cleios. I-am răspuns că și în rusă vine de fapt din termenul francez "résine" și înseamnă rășină! O fi rusa o limbă bogată, dar și la ei sunt împrumuturi de peste tot, nu mai e limba "pură" de pe vremea lui Ivan cel Groaznic! Deci nu e cazul să se fudulească, au și ei neologisme din greu. Oricum, de la bun început mi se păruse ciudat numele acestui oraș, adică neconform cu denumirile cu care m-am obișnuit, și iată acum am aflat și de ce.

A urmat încă o zi de expediții prin satele Basarabiei, unde diversitatea și masivitatea utilajelor nu încetează să mă uimească.

casa de cultură...

... și alimentara din Miclești

La alimentară am rugat-o pe vânzătoare să-mi permită să-i fotografiez cântarul, model 1972, încă foarte răspândit în Basarabia. La noi nu am mai văzut așa ceva de prin anul 2000. Lângă cântar se afla chiar și un abac, pe care doamna mi-a explicat că socotește cel mai ușor. Am avut și noi la școala primară abac uriaș, dar nu-mi amintesc să-l fi folosit prea mult.

Un scurt moment de odihnă la popas, cu Mariana și Vica.

Aici pe ulițele înstăritului sat Pașcani, cu Natalia, Corina, Marius, Adriana, Gicu, Vica, Alexandru, Mariana, Diana și Sorin. 
Reacțiile oamenilor în satele prin care am trecut au fost în general pozitive. Mulți ne-au răspuns entuziast când îi întrebam de unire: "Cu două mâini vrem!". Alteori se întâmpla să primim răspunsuri mai seci, de pildă în alt sat, la întrebarea "Cum vedeţi dumneavoastră un trai mai bun?"  răspunsul a venit în puţine cuvinte: "Cu bani!".


"Nu sunt nici doină, nici poem;
Visez și cred, greșesc, mă tem..."
Poeta noastră Lucia, surprinsă scriind această poezie, sau poate alta.

S-a inventat o nouă probă: scrisul cu strușcă (rumeguș). Prezenta realizare este opera Emiliei, Elenei, Cătălinei, Alinei, Silviei, lui Vasile (celălalt) și Anastasiei.

Vasile (din caravana Soroca) a găsit acest ciudat anunț pe o poartă.

În ultima seară am ajuns la Hîrtopul Mare, în raionul Criuleni, unde am și dormit, la grădiniță. Când am ajuns, pe culoarele grădiniței se reversau miresmele divine ale unei ciorbe de pui. Ne-am așezat cu toții la masă iar senzația unei prime ciorbe după vreo 10 zile (de la Vertiujeni), sau și mai mult în cazul altora, este imposibil de descris. Aveam de mulțumit domnului primar al comunei și voluntarilor unioniști Ion și Vlad pentru frumoasa primire pe care ne-au făcut-o într-un sat care simte românește și care a demonstrat-o din plin la recensământ. 

Ion a fost gazda noastră în acea seară. După ce am servit cina, pe-nserat, am pornit să vedem "Satul moldovenesc", atracția turistică locală. Este un iaz frumos amenajat, cu căsuțe, restaurant și o clopotniță unde se organiează festivaluri ale clopotarilor. Drumul până acolo a durat o oră prin câmp, noaptea. Dacă ne lăsa Ion acolo, nu ne mai găseam calea! Odată ajunși la destinaţie, fetele au făcut turul complexului turistic iar băieții o baie nocturnă în iaz. Drumul înapoi a durat tot o oră, ghidați de luminile satului - un adevărat tur de forță după 4 zile în caravană!

Reveniți în tabără, ne-am pregătit de... discotecă. Aceasta este discoteca satului, pe care am ocupat-o integral și exclusivist. După o scurtă încălzire pe postul TV muzical, am trecut la nivelul superior - la propriu, adică la etaj - iar timp de vreo două ore distracția a fost în toi. Din păcate am avut un DJ care avea o plăcere sadică de a tăia și de a felia melodiile când îți era lumea mai dragă, de ne venea tuturor să-l aruncăm pe geam. 
La un moment dat Dinu a dat stingerea (am senzația că Dinu e cam certat cu noțiunea de discotecă :D ), dar noi tot nu aveam chef de culcare, așa că a mai fost ceva gălăgie la grădiniță, până spre răsărit.

Pentru o caravană așa mare, grădinița s-a adeverit neîncăpătoare, așa că băieții au dormit în autocar, lăsând fetelor locurile bune de dormit de la grupa mixtă "strugurașii". :) 

A doua zi dimineață am făcut o scurtă vizită la primărie unde am dialogat un pic mai mult cu domnul primar, având în vedere că în seara precedentă eram cu nasul în ciorbă.
Mariana și Elena erau foarte atente la ce se vorbea, după cum se vede.
"Cum s-a primit?", mă întreba Elena de fiecare dată când o prindeam într-o fotografie (cu sensul de "cum a ieșit poza?")

Pe urmă cu Ion am vizitat câteva locuri reprezentative din sat: brutăria și liceul. Din nou expresii neaoșe precum "ungherașul sportiv"...

... și proverbe cu luare-aminte.

Prin sat am mai putut admira câteva exemplare de porți frumos realizate.

Și chiar o fântână din cele cu acoperișul din tablă frumos decorat.

Un ultim strat de vopsea pe băncuțele grădiniței și am plecat din Hîrtopul Mare. Spre Chișinău am mai oprit doar o dată, pentru că era extrem de cald și la fel ca în caravana 4 Edineț eram foarte obosiți. 


O mașină mai cu moț văzută pe ulițele satelor. 
Când am ajuns la Chișinău în centru, am avut un șoc. Mă uitam în gol spre o parcare când am realizat că priveam spre un parc auto foarte luxos: berline, jeepuri... Ce diferență mare față de mașinile văzute prin sate!
În Chișinău, împreună cu Dinu, ne-am întâlnit cu Natalia (din caravana 4) și cu Lena. Am luat masa la Gălbenuș - o adevărată desfătare a simțurilor. Suc natural de portocale, crab cu smântână și o bucată serioasă de friptură cu cartofi prăjiți au fost semnalul că am pus cruce pe "paștet" pentru o bună bucată de vreme. De fapt intenționez să nu mă mai ating de vreo conservă tot restul anului! Dar îmi voi aminti deosebită bucurie și nostalgie de caravanele Trai mai bun!
Mulți vor regreta faptul că nu au participat la măcar o ediție a caravanelor Trai mai bun. Celor care ar fi putut veni dar au ales să stea acasă, nu le pot transmite decât vorba înțeleaptă a lui Ștefan Marinescu de la blogul "Călător cu tricolor": "N-am auzit vreun călător c-a regretat vreodată o plecare. Am auzit, în schimb, regretele celor care au rămas. Călătorește și vei crește!"

Venise momentul de rămas bun. În autogara de la Chișinău, nimeni nu avea chef să plece. O ultimă fotografie cu Marius, Dinu, Sorin și prietena, Lena, Eduard și Eugen, ultimele glume, ultimele regionalisme și bancuri împărțite. 
Pentru mulți dintre noi, caravanele Trai mai bun au fost aventura vieții, amintiri ce vor rămâne pururi dragi. Celor veniți din România - mie în orice caz - ne-au deschis ochii spre o anumită Basarabie, cea eternă și simplă, de la sat. Mai mult ca oricând, vreau să tocim podurile de peste Prut, într-un du-te-vino neîncetat, să ne cunoaștem, să facem lucruri și mai mari împreună, să facem unirea în fapt până vom reuși să desființăm granița și de drept.
O jumătate de oră am stat de vorbă cu Eduard, despre impresii și lecții de viață învățate după vârsta de 30 de ani, cu promisiunea de a ne revedea în Giurgiu, pe urmă am dormit tun. M-a trezit vama, bineînțeles, un alt motiv să fie desființată. 
La ora 6 dimineața eram din nou la București, în piața Romană. Tocmai îmi defilaseră prin fața ochilor maiestuoasele vile de pe bulevardul Lascăr Catargiu, iar pe șoseaua umedă, prospăt curățată de cisternele de la salubritate, mașinile, în goana lor, făceau un zgomot puternic și nefamiliar. Ce peisaj diferit, orașul meu, față de tot ce am trăit în ultimele două săptămâni în Basarabia! Părea gălăgios și agitat chiar și la ora 6 dimineața! 
Și totuși Bucureștiul este orașul meu, este gigant, frumos, măreț, cuprinzând atâtea realizări artistice și culturale ale neamului românesc! Îl iubesc așa cum e, cu ritmul lui alert, dar și cu multele sale colțuri liniștite. 
Însă am realizat că trebuie să păstrez în suflet ceva din simplitatea descoperită în satele din Basarabia, acea lume "simplă, rudimentară", cum o denumea Dumitru Matcovschi, a ulițelor prăfuite, cu bolți de nuci și porți de tablă albastră. Trebuie păstrată, cât mai mult timp. Acea simplitate echilibrează și aduce cu picioarele pe pământ și este izvor nesecat de dorință pentru înfăptuirea unirii, pentru a aduce Basarabia acasă! 

Mulțumesc lui Ion Dranicer, Sergiu Muștuc și Vasile Tuluc pentru fotografiile utilizate.