luni, 14 martie 2016

Marșul lui Ștefan cel Mare: ziua 8 Iași - București

Trezirea la ora 4 pentru a lua trenul a fost cruntă. Am ajuns repede cu două autobuze la gară, pe când abia se crăpa de zi. Ne așteptau patru vagoane doar pe noi în "Trenul Unirii".

Îndată ce ne-am găsit locurile, lumea a adormit la loc, buștean. 

Pentru a prelungi un pic somnul, drapelele au devenit perdele improvizate, pentru că soarele de iulie pătrundea dușmănos în vagoane. 

Între timp, noi goneam spre București. 

În gările de popas am primit întăriri, precum aici, la Bârlad. 

Aici la Tecuci... unde am putut admira un monument măreț închinat "CFRiștilor căzuți pentru patrie" în Primul Război Mondial.

De asemenea, în parcarea gării am descperit o autentică Dacie 1300 (produsă în perioada 1969 - 1982).

La un moment dat trenul s-a umplut de covrigei pe sârmă, ca cei pe care-i ține Artemis, semn că am oprit la Buzău. A fost o gustare binevenită.

Cele șapte ore au trecut în zbor și eram deja sosiți la București.

În timp ce toată lumea se organiza în Gara de Nord, eu am pornit ca din pușcă acasă, pentru două obiective majore: duș și o masă bună, la mama. Ceva senzațional după o săptămână de marș. Am găsit acasă o stare de spirit foarte optimistă și admirativă pentru realizările noastre; marșul fusese relatat la televizor și ceea ce inițial părea greu de făcut - parcurgerea distanței Chișinău - Iași pe caniculă - a fost înfăptuit. Așadar, foarte multă lume dorea să vină la Universitate să întâmpine marșul, deși, entuziasmul unora s-a mai temperat în fața realităților obișnuite: 
- Vin și eu să-i întâlnesc, dacă mi se coc vinetele până atunci, a spus o vecină, altminteri bine intenționată. 
Mie mi-a venit să râd; 
Mama a venit la marș, ba mai mult, a pregătit o plasă mare cu mâncare pentru cât mai multă lume.

Între timp, coloana de unioniști pornea din Gara de Nord, destinația Piața Universității.

În piață, bucureștenii se adunaseră să îi întâmpine.

În exterior, au fost urale, chiote, aplauze. În sufletul fiecăruia, cred că a fost și mai mult, o satisfacție greu de descris în cuvinte pentru reușita de a fi terminat marșul cu bine.

Lumea s-a adunat în fața Teatrului Național, proaspăt restaurat.

S-au rostit câteva discursuri de bun venit, deopotrivă de către cei de la București cât și de către cei din marș (George și Anatol).

În mulțime și sus pe statuile de la TNB, steagurile fluturau.

Pe urmă, am pornit spre Palatul Cotroceni, obiectivul final al marșului fiind de a cere Președintelui Klaus Iohannis Unirea (potrivit declarației mai vechi "Unirea este ceva ce doar Bucureștiul poate oferi și doar Chișinăul poate accepta.")

Coloana era din nou precedată de ansamblul "Ștefan Vodă" de la Căpriana.

 Cei mai tineri și mai curajoși, Lupu și Mihai, conduceau marșul.


În coloană, din nou, oameni în vârstă...

... familii...

... o groază de bicicliști...

...și foarte mulți prieteni, dintre cei care au organizat primirea de la București, precum Mădălina...

...sau Mirela și Mariana...

... Alexandru.

Erau și cei care au asigurat buna desfășurare a marșului, precum Adi...

... Radu ... 

... sau Mihăiță.

Ziceam că merita o comparație fotografică înainte - după marș. Cert e că eram ars de soare, cu și cu vreo șapte kilograme în minus, dar foarte foarte fericit.

La traseu au participat și personaje politice mai celebre, precum Remus Cernea... 

... și cu toții ne-am pus în mișcare spre Cotroceni...

... trecând prin Piața Națiunilor Unite...

... și cu o scurtă oprire la Palatul Parlamentului. 


La Parlament ne-au întâmpinat reprezentanți ai principalelor partide.

Coloana a continuat de-a lungul Dâmboviței...

... și sus pe dealul Cotrocenilor.

Destinația finală, Piața Leul de la Palatul Cotroceni.

Unioniștii s-au strâns în jurul Monumentului Eroilor Geniști (Statuia "Leul"), ridicat de Spiridon Georgescu la inițiativa Generalului Constantin Ștefănescu - Amza. 

Între timp, basarabenii, pe bază de pașaport și de brățară albastră de identificare în marș, au fost invitați în Palatul Cotroceni unde au avut o scurtă întâlnire cu consilierii Președintelui, acesta din urmă fiind plecat din țară la momentul respectiv (și care a transmis, asemenea Premierului, un mesaj de felicitări). A fost un monument emoționant pentru toți cei care au fost, pentru câteva momente, în frumosul palat, care a văzut atâta istorie, începând cu vremurile de reședință princiară a regilor întregitori Ferdinand și Maria și până astăzi.

Din nou, o parte din nucleul de conducere al marșului, îmbrăcați în tricourile distinctive: Nicolae, Mihaela, Aurel, Ana-Lucia, Tudor, Gina, Sabin, Ecaterina și Artemis.

A fost Marșul lui Ștefan cel Mare. A fost lung, dar parcă totuși a trecut incredibil de repede. Am rămas cu mândria faptului împlinit și cu nostalgia amintirilor frumoase. Și am mai rămas cu ceva, noi, cu toții: am rămas cu numele "eroii lui Ștefan cel Mare". Înaintașii ne sunt exemplu și nu ne-am spus ultimul cuvânt!

Mulțumesc pentru fotografiile folosite lui Radu Cîrstoiu, Constantin Grigoriță, Efim Duca, Ionuț Poenar, Eugen Horoiu, Adrian Băzăvan, Adi Lupu, Anatol Ursu și Mircea Ursache.

luni, 7 martie 2016

Marșul lui Ștefan cel Mare: ziua 7 Ungheni - Iași


A 7-a zi din marș era ziua cea mare: cea în care treceam podul feroviar de la Ungheni, pentru a forma al treilea pod de flori din istorie. Urma să parcurgem ultima etapă pe jos: de la Ungheni la Iași.

Dimineața însă nu a început prea bine pentru mine. Când ne strângeam pentru plecare, Lupu m-a anunțat că trebuie să însoțim autocarele noastre la Iași, trecând pe la vama Sculeni. A fost ca un șoc, pentru că asta însemna că nu trec și eu podul pe jos, o acțiune inedită - de fapt chiar istorică - și de asemnea că nu închei marșul pe jos. Eu pornisem de la Chișinău cu gândul să acopăr toată distanța și iată, aproape de final, obiectivul meu se năruia. 

La scurt timp a ajuns Cătălin și după un scurt dialog am stabilit că este necesar autocarele să ajungă la Iași iar altă soluție nu era. Ok. Am convenit că iau mașina lui și îi regăsesc pe cealaltă parte a podului. Imediat am pornit cu el până la podul feroviar unde se pregătea sosirea coloanei de unioniști.

Între timp eu admiram cu maxim interes structura de grinzi metalice a podului, construit după planurile renumitului inginer francez Gustave Eiffel. E fain că aveam ocazia de a-l observa de atât de aproape, zona fiind în mod normal împrejmuită.

Unioniștii sosiseră și se pregăteau de trecere.

Se făceau ultimele pregătiri în acest sens (aici Gina, care studiază arte plastice și care pe toată durata marșului s-a priceput foarte bine să picteze diferite motive unioniste).

Se strângeau prieteni, găști.

Oameni de toate vârstele...

... oameni care poate au participat și podurile de flori din 1990 și 1991 și foarte multe fete în ie.

Se aruncau flori în Prut, florile strânse de noi în ajun...

Iar cu noi în acea zi era din nou ansamblul "Ștefan Vodă" de la Căpriana, dând ritm și însuflețire marșului.

Ok... pentru mine cam venise timpul să plec. Aveam de mers înapoi la cazare și încărcat autocarele. O ultimă poză de rămas bun și stânga împrejur. A! Nu întâmplător purtam în acea zi un tricou mai vechi de-al meu cu mesajul "reupe frontiera".

La pod, pregătirea trecerii era în toi...

La cazare aveam de încărcat autocarele cu bagajele unioniștilor și păturile; pentru asta, eu, Lupu, Artenie, Capcelea, Crețu și încă doi băieți. Următoarea oră am dat proba de "încărcare viteză", pentru că toți voiam să terminăm cât mai repede să ne întoarcem la marș. În imagine... nimica toată. Maldărul le pături era cu vârf, dar nu mi-a venit mie ideea să fac o poză mai devreme și deja luasem din el.

În sfârșit, cu autocarele încărcate, am pornit repejor spre Sculeni, unde din păcate vama era aglomerată și nu am trecut atât de repede cât ne-am fi dorit. Au fost câteva peripeții hazlii, dintre care pot menționa una: se găsise Lupu milostiv și a luat din vamă o studentă azeră (!!! adică din Azerbaidjan) care avea treabă la Iași. Nu se poate trece vama pe jos, a trecut cu noi, dar numai de timp pierdut să i se verifice și ei actele nu aveam nevoie. A fost totuși totul ok până la urmă. Curând am ajuns în Iași, am lăsat autocarele la destinație, într-o curte umbroasă și înapoi în viteză spre marș. Alte peripeții, câte au fost, rămân la categoria "prietenii știu de ce". Ca să ieșim spre Ungheni, am comandat un taxi...

Între timp...traversarea era în toi.

La capătul podului a fost amplasat un post de verificare a documentelor de identitate. Dovadă că... se poate.

Cum spuneam, multe fete în ie, predominante în primele grupuri care au trecut (aici Corina, Elena, Valeria, Adriana, Claudia, Marcela și Elena).

Următoarele grupuri nu erau mai puțin entuziaste, a se vedea Igor, responsabil cu ritmul pe timpul marșului.

De cealaltă parte a... graniței, emoția nu era mai mică.

Pentru foarte mulți, ziua reprezenta un triumf am strădaniilor unioniste de până atunci, și cred că asta se citește foarte clar pe expresia Dianei.

Era într-adevăr o zi de extraordinară. Pe pajiștea e după postul vamal s-a organizat, pentru câteva ore, o adevărată sărbătoare.

A fost din nou primire cu pâine, sare și vin, mai mare, mai frumoasă și mai călduroasă decât oricând. Frații s-au strâns în brațe, necunoscuți cu necunoscuți.

Cristofor Aldea-Teodorovici și Cătălin Josan au dat în acea zi un concert emoționant.

S-au încins hore...

... pe scurt, al treilea pod de flori de pe Prut, așa cum a intrat în istorie.

Totuși, unioniștii au trebuit să se pornească din nou la drum, în frunte cu ansamblul "Ștefan Vodă" de la Căpriana.

Curând, au sosit la Bosia, unde au fost primiți în acest mod foarte simpatic.

Eu am regăsit coloana în satul următor, Cristești. Acolo s-a făcut un scurt popas.

În scurt timp, marșul a repornit, pe o căldură dogoritoare.

Eu nu mi-am dat seama, pentru că eram odihnit...

...dar marșul a fost destul de greu în ziua aceea.

Pe parcurs m-am reîntâlnit cu prieteni care, unii dintre ei, nu au putut veni la tot marșul, precum Sorin, Irina, Pavel și Dinu...

... și am mai stat de vorbă cu Maria, cu Roxana și cu Lucia.

Așa ne-a prins ultimul popas, în Dancu. Da, în imaginea asta am o șapcă roșie, pentru că cea albastră a ajuns la Maria. :)

Deja intram pe ultima linie dreaptă, aici pe calea Dacilor :) linie de tramvai ce aveam să o urmăm până la Bahlui și apoi în inima Ieșilor. 

Unioniști obosiți, dar fericiți să ajungă într-una din capitalele Moldovei istorice. Pe toată durata zilei au fost alături de noi familii întregi, cu cei mici.

Foarte mulți ne-au urmărit de pe margine. De asemenea, în marș au fost în continuare multe persoane vârstnice, în această zi și un nonagenar. 

În apropierea Palatului Culturii ne-am întâlnit cu gazdele noastre de la Iași, printre care Nicu și Iulia, pe care îi știu de la Școala de vară "Primul pas unionist" de la Venus.

În scurt timp am sosit la Mitropolie unde am avut suficientă energie pentru a încinge o horă. Vizavi, soarele apunea peste Teatrul Vasile Alecsandri. Eu redescopeream pe fugă Iașiul după 17 ani... pentru că aici am fost cu mai mulți boboci de liceu de la Școala Centrală și am câștigat olimpiada națională la limba franceză. Săptămâna aceea din martie 1998 mi-a rămas cea mai frumoasă amintire din liceul meu de un an și jumătate - până la plecarea la Marsilia, după care nu a mai fost liceu - cu vizitarea celor mai importante obiective turistice din județele Iași și Neamț, seri la povești în cămin și ieșiri aproape zilnice în cluburi care astăzi nu mai există (Roșu și Negru...). 

Ca multe alte clădiri de seamă din oraș, Mitropolia era cu schele pe ea, fiind în restaurare. Asta nu îi știrbea cu nimic măreția, iar spațiul interior ... doar catedralele ortodoxe din Transilvania rivalizează. A fost un moment de odihnă și de reculegere.

Ziua se apropia de final, dar nu ne puteam retrage fără a aduce un omagiu domnitorului unionist Alexandru Ioan Cuza, al cărui Mică Unire a făcut la final posibilă Unirea cea Mare.
Ne-am strâns la Biserica Banu, de unde unioniștii au pornit la diferitele cazări stabilite în oraș. Eu am plecat cu Dumitru și cu grupul care urma să plece cu noi în Transilvania. Restul serii a fost ocupată cu luarea în primire a cazării, o mică gustare și cu organizarea camerelor. După ce m-am asigurat că totul era în regulă și toți aveau camerele lor, am închis ochii la ora 1, frânt; trezirea era peste 3 ore, pentru a lua Trenul Unirii până la București.

Mulțumesc pentru fotografiile folosite lui Constantin Grigoriță, Alex Murgoci, Adi Lupu, Fotozara și Efim Duca.