joi, 29 septembrie 2016

Mânăstirea Rupestră Șinca Veche

Denumit și "Templul Ursitelor", Mânăstirea rupestră de la Șinca Veche este considerat un loc magic, un loc cu energii. În orice caz, este un loc pitoresc, aflat în centrul țării, nu departe de Zărnești.


Este interesant de știut că familia lui Gheorghe Șincai, exponent de seamă al Școlii Ardelene, se trage din Șinca Veche. Numele nu este, așadar, o coincidență (cum în viață mai nimic nu este, o coincidență).  

O datare precisă a bisericii de la Șinca Veche este 1742, momentul interzicerii ei de către autoritățile habsburgice care stăpâneau atunci Transilvania. De fapt ea ar fi mult mai veche, un templu existând în acest loc cu mii de ani în urmă. Las cititorii să dezlănțuie fantasmele dacice... cert este însă că nu se cunoaște mare lucru despre valențele odinioară păgâne a templului.

Alei frumos amenajate, cu pietriș și garduri de nuiele asigură accesul pe întreg domeniul. E curățenie. 

O biserică nouă și chilii frumos îngrijite au fost amenajate. 

Arhitectura este una tradițională, armonioasă./

Acesta este pangarul. Seamănă un pic cu Bag's End, din Stăpânul Inelelor. 

Sacru și profan la Șinca Veche...
Un panou servește de avertisment celor care, vrăjiți de frumusețea locului, ar uita faptul că sunt pe pământ sacru. Așadar, vă rugăm, nu profanaț'! :)

Înainte ca aleile să conducă pașii la templu propriu-zis, se pot observa aceste pietre uriașe cu mult mușchi agățat de ele, care mie, cel puțin, mi se par foarte ciudate. Cumva, este aspectul care mi-a plăcut cel mai mult la Șinca Veche.

Templul este protejat de o copertină, pentru că ploile ar macina dealul de lut. De altfel, vizita noastră s-a desfășurat sub o ploaie sâcâitoare.

Templul conține multe simboluri creștine, mozaice și chiar păgâne. Este cert un loc sfânt, un pic straniu și o formațiune geologică foarte interesantă, efemeră, cum am explicat, dacă nu ar fi protejată de om.
Un loc foarte frumos la Șinca Veche este platoul de deasupra templului. Urcați scările, ieșiți din pădure și admirați în jur priveliștea până departe. :)

duminică, 25 septembrie 2016

Mânăstirea Prislop

Mânăstirea Prislop e ascunsă la poalele Munților Retezat, în Țara Hațegului. Este pe raza comunei Silvașu de Sus și poate fi găsită pe drumul între Hunedoara și Hațeg (cu o mică abatere spre vest de la Silvașu de Jos). 

Mânăstirea este foarte veche, ctitorită, potrivit tradiției, de Sfântul Nicodim de la Tismana la începutul secolului 15, însă astăzi ea este asociată mai ales cu numele călugărului Arsenie Boca, starețul mânăstirii între anii 1948 și 1959.

Între cele două momente, istoria mânăstirii nu a fost una liniștită. Căzută în ruină după prima fondare, ea a fost rectitorită în 1564 de Domnița Zamfira, fiica lui Moise Vodă. Tot în acea perioadă în pădurea de lângă mânăstire a viețuit Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, care a cioplit o chilie în piatră. Chilia, la fel de impresionantă ca cea a lui Daniile Sihastrul de la Putna sau chiliile călugărilor Daniil și Misail de la Mânăstriea Turnu. Nu e ușor să dăltuiești un loc de dormit în piatră! 

Apoi, la mijlocul secolului 18, la venirea Habsburgilor în Transilvania, mânăstirea a fost reorganizată ca lăcaș de cult greco-catolic. Călugării au fost persectuați și alungați. În 1948, la momentul desființării Bisericii Greco-Catolice, lucrurile s-au petrecut la fel, dar în sens invers...

Mânăstirea Prislop este astăzi loc de pelerinaj la mormântul starețului său Arsenie Boca, cel care, prin viața, faptele și exemplul său (pătimirea la Poarta Albă, stăreția la Sâmbăta de Sus și la Prislop, lucrările și picturile la aceste mânăstiri dar și la Sfântul Elefterie cel Nou - Icoana Maicii Domnului cu Pruncul) a inspirat mulți ucenici, fiind considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei românești. Prislop a fost și rămâne un loc important pentru pelerinaj, chiar dacă atunci când am fost noi, pe cea mai proastă vreme din acest an, probabil, oameni erau puțini.

"A fi fericit înseamnă a-l face fericit pe celălalt"

"Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse"

"Nu te socoti mai bun ca alții, ca nu cumva să fii socotit mai rău înaintea lui Dumnezeu, care știe ce este în fiecare din noi."

marți, 20 septembrie 2016

Biserica din Densuș

Biserica Sfântul Nicolae din Densuș este printre monumentele de frunte la care voiam, de mult timp, să ajung, în România și iată că, neașteptat și pe vreme foarte proastă, am ajuns. Element neașteptat dintr-o excursie neprevăzută.

Plăcuța informativă de la intrare pare aproape la fel de veche ca și biserica...

Am vrut mereu să ajung să văd acest lăcaș de cult, acest monument istoric de interes național, pentru că mă pasionează vechimea bisericii, elementele recuperate de la așezările dacice și îmbinate pentru a alcătui armonios o biserică creștină, starea de ruină parțială, dar totuși atât de trainică, totul mă fascinează.

Fenix de piatră, biserica din Densuș este mărturia că din ceva trecut se poate clădi ceva nou, diferit și mai trainic.

Atât în interior, cât și în exterior, se pot observa numeroasele pietre luate de la străvechile așezări dacice și încastrate în biserică, ca elemente decorative sau ca materiale de construcție, ca aceste statui antice pe acoperișul din lespezi de piatră.

Construită în secolul 13, cu elemente de pictură din 1443 care supraviețuiesc și azi ale zugravului Ștefan, cu legende care se țes în jurul construcției sale (posibil edificiu funerar al unui general roman numit Longinus) și întrebuințării de-a lungul secolelor, Densuș, a însoțit, sub diferitele sale înfățișări, formarea și trecerea prin veacuri a poporului român. 

duminică, 18 septembrie 2016

Sarmizegetusa Regia

Din categoria: un roman în capitala dacilor. Da, pentru că dacă mi-e să aleg între romani și daci, îi aleg pe primii, clar. Moștenire de familie. :)
Vizita la Sarmizegetusa Regia a fost cu atât mai deosebită cu cât totul în jur era acoperit cu zăpada mieilor. Albă și totuși nu complet îngropată în zăpadă, era o priveliște mai deosebită.

S-a urcat greu cu mașinile, până într-un punct, apoi am fost preluați cu mașinile de teren până la intrarea în parc. Drumul era oricum alunecos și în curs de pavare.

Mai multe panouri informative ne ajutau să înțelegem ce priveam, însă oricum toate prețioasele informații le auzeam de la ghidul nostru; ghizii de la cetate sunt memorii vii ale locurilor, am impresia că ei cunosc nu doar ce se vede la suprafață, ci și ce încă este ascuns sub dealurile împădurite, pentru că cercetările de la Sarmizegetusa Regia sunt departe de a fi încheiate.

De fapt, majoritatea lucrărilor s-au efectuat în perioada interbelică, apoi în perioada comunistă, sub conducerea profesorului Constantin Daicoviciu. În prezent, se poate spune că nu se cercetează arheologic zona, nu sunt zone noi de săpături.
În imagine, aici, "drumul pavat", un drum folosit pentru procesiuni religioase, văzut de noi mai bine pe panou, fiind complet acoperit de zăpadă.

După ce am trecut de ziduri și am pătruns bine în pădurea de fag, am putut privi zona sacră, cea mai faimoasă parte a așezării, cunoscută de toți românii în imagini, dar vizitată de prea puțini.

Priveliștea m-a dus repede cu gândul la filmele noastre istorice, mai ales "Dacii", la reconstituiri și la teorii mai mult sau mai puțin istorice. Ca un demn urmaș al romanilor :) , sunt sceptic în privința majorității acestora. Se știe, de pildă, că multe elemente din această zonă arheologică au fost modificate sau adăugate după săpături, restaurări sau cu ocazia filmărilor amintite, cel mai evident elementele de lemn din marele sanctuar circular. Totuși, ghidul ne-a spus că se presupune că acestea arătau similar și acum 2000 de ani.

Un alt element impresionant, chiar lângă marele sanctuar circular, este "soarele de andezit", un străvechi calendar.

Nu departe de soarele de andezit se află două temple, denumite "templele patrulatere". Ca și la Blidaru sau Costești, doar bazele coloanelor mai indică foste structuri.

Arheologii au încercat o reconstituire pe panourile informative.

Din păcate, sunt și unele "restaurări" foarte greșite, precum a acestui templu, la care s-a adăugat pietriș. Culmea, zăpada ascundea în mare măsură acest aspect, dar, au explicat arheologii, vor trebui lucrări atente pentru a inversa greșeala, iar acestea nu sunt planificate, încă.

A fost poate una dintre cele mai neobișnuite vizite posibile la Sarmizegetusa. Înzăpezită, dar practicabilă, fără prea multă lume, o vizită privată, cumva. 
Dorința mea ar fi, într-o lume ideală, să se continue șantierul arheologic aici, dar cu maximă responsabilitate, pentru a putea arăta lumii și mai multe aspecte veridice despre străvechea civilizație a dacilor. Deocamdată, adevărul despre daci... nu se prea cunoaşte.

vineri, 16 septembrie 2016

Cetatea Costești

 Mai vastă decât Blidaru, cetatea de la Costești a fost următorul obiectiv vizitat, o cursă contra cronometru cu lăsarea serii, când o lună plină superbă avea să ne încânte privirea şi să ne ghideze. 


Cetatea este atât de mare încât este îngropată sub un imens deal , doar cu câteva elemente (ziduri de apărare, turnuri, locuințe) aduse la vedere de arheologi, dar din păcate, ca în toate cetățile dacice, fără o punere în valoare majoră. Trepte (!!!) vechi de peste 2000 de ani duc la prima structură mai impunătoare, pe coama dealului se află o a doua. 

Am înconjurat cetatea și am admirat ruinele vechilor ziduri dacice.

O căpiță de fân armonioasă ne aduce aminte că suntem în România. Sau ne poate transporta în timp, pentru că și dacii coseau și făceau căpițe, nu-i așa?

Al doilea turn locuință, pe coama dealului.

Români frumoși. Terra Dacica Aeterna. :) 

De jur împrejurul dealului cetății se află mai multe temple, a căror însemnătate exactă scapă contemporanilor, dar a căror sacralitate cu siguranță s-a păstrat până și se va mai păstra. Un loc sfânt rămâne sfânt și după ce civilizația care l-a clădit dispare.

miercuri, 14 septembrie 2016

Cetatea Blidaru

Cu totul neașteptat am ajuns anul acesta la cetățile dacice din Munții Orăștiei. Monumente de seamă pentru istoria noastră (clasate UNESCO), până acum nu am avut ocazia să le vizitez. În multe locuri din țara noastră nu ajungem niciodată - dacă nu ne planificăm să ajungem. Alteori, întâmplarea ne duce în acele locuri, dacă este o întâmplare, pentru că se spune că nimic nu este întâmplător.

La cetățile dacice am fost cu colegii pe care i-am avut la un curs despre turism - cursul pentru obținerea atestatului de ghid, care se poate obține la J'Info Training. Profesoara noastră fiind pasionată de tot ce înseamnă dacii și cultura lor, într-o zi de martie ne-am pornit un grup într-acolo. Am avut ocazia de a vizita cele mai importante obiective, precum cetățile Blidaru, Costești și Sarmizegetusa, dar și Mânăstirea Prislop și Biserica Densuș - dintre toate, aceasta din urmă m-a impresionat cel mai mult. 

Dar să le luăm pe rând, și am început cu Blidaru, în chiar ziua sosirii. 

Urcușul se face printr-o pădure bătrână și absolut înfricoșătoare sub aspectul formelor copacilor. Dar deseori, ceva cu adevărat frumos se află la capătul unui drum înfricoșător, așa cum scrie și în povești.

Cetatea se află pe un platou golaș, înconjurată de păduri. 

Așezarea a fost întinsă; multe secrete s-au închis odată cu dispariția ei.

Și astăzi, zidurile rămase, mărturisesc măiestria celor care le-au construit. 

Exemplu de pietre cioplite îmbinate fără mortar, denumit de specialiști zidul dacic sau murus dacicus (ironic faptul că denumirea de specialitate pentru un artefact dacic este în... latină, dar eu mereu am ținut cu romanii).

Poate tocmai prin simplitatea ei, sau poate pentru că am văzut-o prima, Blidaru mi-a plăcut în mod deosebit. 

Dar o întrebare se pune nouă, urmașilor: țineți cu dacii, sau cu romanii?