Castelul Kemény de la Brâncovenești

Un pic la nord de Reghin, în localitatea Brâncovenești - care nu știu dacă are vreo legătură cu Brâncoveanu - se află castelul Kemény. Dacă la Bonțida am văzut dezolare materială, la castelul Kemeny tristețea este umană: de la sfârșitul celui de-Al Doila Război Mondial castelul servește pe post de spital pentru persoane cu boli psihice. Din această cauză, impresionantul ansamblu nu se vizitează în interior, iar silueta austeră, războinică aproape, devine un pic sinistră la gândul destinației pe care o are. 
La castel se poate ajunge urcând o scară abruptă și se pot vizita exteriorul și grădina. Aceasta se mândrește cu copaci seculari iar în spate sunt morminte, unele dintre ele recente. Familia Kemény a recuperat recent domeniul și urmează să reintre în posesia lui după ce spitalul va fi mutat. Lucrările din grădină, cred, fac parte din viitorul plan de amenajare a castelului. 
Eu am fost foarte nerăbdător să vizitez acest obiectiv, fie și doar la exterior, pentru că de el se leagă povestea unui personaj istoric tragic și fascinant: Principele Transilvaniei Ioan Kemény (1607, 1660-1662). 
Povestea acestuia am citit-o în "Cronologia lui Ioan Kemény" de Ștefan J. Fay (1919-2009). Am primit cartea de la părinții mei care au avut ocazia să cunoască autorul la reședința lui din Nisa. De autor am citit și cele 3 nuvele foarte frumos scrise din "Moartea Baroanei". În aceasta din urmă autorul surprinde 3 momente din istoria strămoșilor săi, printre care sacrificiul căpitanului lui Iancu de Hunedoara, Simion Kemény, în lupta de la Sibiu (1442). În cronologie povestește pe larg viața altui strămoș de seamă, Principele Ioan Kemény. Cronologia a fost inițial concepută spre a se dezvolta într-un roman istoric care nu a mai fost scris. Ar fi fost deosebit de interesant.

Kemény a fost prins în vâltoarea evenimentelor istorice din Transilvania, centrul Europei și țările române timp de 30 de ani. Intră la curtea Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen (1613-1629) și devine un curtean de seamă al lui Gheorghe Rákóczy I (1630-1648). În 1637 este trimis în țara românească cu un contingent transilvănean să-l sprijine pe Matei Basarab (1632-1654) în luptele cu Voievodul Moldovei,  Vasile Lupu (1634-1653). Cunoștea foarte bine realitățile politice ale vremii sale, atât privind Europa centrală cât și cea orientală, încă dominată de Imperiul Otoman și aliații lor tătari. Asupra Transilvaniei aveau să se abată vremuri tulburi din cauza acestora și din cauza ambiției nemăsurate a următorului voievod pe care-l va servi, Gheorghe Rákóczy al II-lea (1648-1660). Acesta avea să amestece Principatul Transilvaniei în războaiele din Polonia, denumite generic "Potopul", spre a obține coroana acelui regat. Expediția, condusă de însuși Ioan Kemény, a fost un fiasco. Ardelenii au intrat în Varșovia devastată de suedezi, dar au trebuit să se retragă aproape imediat iar pe drumul de întoarcere armata a fost distrusă de tătari. Căpeteniile, printre care și Kemény, au fost duși în captivitate în Crimeea, de unde avea să fie răscumpărat după câțiva ani. Între timp Transilvania era devastată de atacurile tătarilor: Otomanilor suzerani nu le-a convenit că principele Rákóczy a cutezat să poarte război fără permisiunea lor. Aceștia l-au destituit pe Rákóczy și l-au înlocuit cu Acațiu Barcsay. Rákóczy nu s-a lăsat prea ușor și cu sprijinul nobililor ardeleni, a luat armele. A fost bătut și rănit grav. A murit în următoarele săptămâni. Este momentul în care intră în scenă Ioan Kemény, ales Principe al Transilvaniei de nobilii care nu se puteau împăca cu tutela otomană. Îl învinge pe Barcsay care moare în captivitate. Aveau să urmeze doi ani de lupte între transilvăneni și otomani, primii sprijiniți și de habsburgi, care deja se pregăteau să își extindă influența în Europa Centrală. Nu se știe ce direcție ar fi luat istoria cu un Principat al Transilvaniei scăpat de suzeranitatea otomană dar neaservit austriecilor. Era planul lui Ioan Kemény. Nu a fost să fie: avea să moară la Seleuș, în luptă cu pretendentul turcilor, Mihail Apafi I (1661-1690). Sub domnia acestuia din urmă, Transilvania va trăi ultimele decenii de pax ottomanica, până la Asediul Vienei din 1683 și evenimentele ce vor urma. Rămâne memoria unui diplomat abil, un războinic viteaz și un conducător îndrăzneț în fața istoriei. 

The Kemény Castle in Brâncoveni

North of Reghin, in Brâncoveni, there is the Kemény Castle. If in Bonțida I saw material desolation, here it was about human desolation, for the castle is, since the Second World War, an insane asylum. The interior cannot be visited, and its austere, martial silhouette becomes a bit sinister at the thought of its destination. 

A steep flight of stairs leads to the castle. You can visit the exterior and the garden. You can admire secular trees and there are also a few graves, some of them recent. The Kemény family has recently recovered the domain (confiscated after World War 2 by the communists) and I think the works in the garden are related to their future plan for the castle. 

I was impatient to visit the castle for it is linked to a tragic and fascinating historic figure: Prince John Kemény of Transylvania (1607, 1660-1662).

I read his story in the book "The Cronology of John Kemény", by Ștefan J. Fay (1919-2009). I received the book from my parents who met the author on the French Riviera. Another book I read is "The death of the baroness", a collection of three very well written short stories. One of them is about the heroism of Simion Kemény at the battle of Sibiu (1442). The author is a descendant of the Kemény family and the chronology was supposed to be the basis of a historic novel. It's a shame it was never written, for the figure of John Kemény, and the times in which he lived in, are most impressive.

As a young nobleman he first served Prince Gabriel Bethlen (1613-1629), before acquiring greater status under his successor, George Rákóczy I (1630-1648). For instance, in 1637, he is sent with an army to aid the Prince of Wallachia Matei Basarab (1632-1654) in his stuggle with Vasile Lupu of Moldova (1634-1653). He knew very well the political realities of Central Europe as well as the Orient, the latter still dominated by the Ottomans and their Tatar allies. They shall be the cause of Transylvania's ruin under the next prince, George Rákóczy II (1648-1660). The young prince wanted to take advantage of Poland's weakness in the times of The Deluge to claim the Polish crown. Allied with Sweden, he marched on Warsaw, but the campaign was a debacle. His army was destroyed and its commander, Kemény himself, taken prisoner by the Tatars for a couple of years. The nobleman was ransomed by his relatives. In the meantime, Transylvania was being ransacked for daring to wage war without the Sultan's approval. An obedient prince, Akos Barcsay, was instated. Rákóczy tried to reclaim his seat but was defeated in battle and died of his woulds. That's when John Kemény steps on the front stage, elected by his fellow noblemen to lead the anti-ottoman resistance, with Austrian assistance. Barcsay was ousted and killed and for two more years the battles continued. It would be interesting to know what history would have had in store for a Principality of Transylvania independent of both the Turks and the Habsburgs. That was Kemény's plan. It was not meant to be, for the Turks were still far too powerful and succeeded in imposing Michael Apafi I as Prince of Transylvania. Kemény was defeated and killed in the battle of Seleuș. Transylvania was to enjoy two final decades of pax ottomanica until the Siege of Vienna and the events that would follow. The memory of a skilled diplomat, a courageous warlord and a daring leader in the face of history, lives on.