marți, 12 august 2014

Caravana 5 "Trai Mai Bun" Soroca

Noaptea dintre caravane, la Chişinău, am dormit lemn. Gazdă mi-a fost chiar Dinu, președintele Tinerilor Moldovei, unde am stat şi cu Mihai din Bucureşti şi Mihăiţă. Următoarea zi la ora 6, direcţia strada "Sfatul Ţării" şi pe urmă punctul de întâlnire cu voluntarii. Trezirea a fost matinală, dar cu avantajul că am luat primii autocarul şi mi-am putut alege locul. :) 

Era un picuţ de "panică" în aer: pentru Caravana 5 spre Soroca se înscriseseră doar vreo 15 oameni. Pe de-o parte cei care au fost consecutiv în caravanele 3 şi 4 erau prea obosiţi să continue fără măcar o zi de pauză, iar pe de altă parte cei care terminau liceul aveau dosare de depus la facultăţi. Astfel, părea de la bun început că vom avea parte de o caravană liniştită, şi aşa am şi botezat-o: "Caravana 5 'liniștită' - Soroca". Ce-i drept, era nevoie de odihnă, iar disponibilitatea a două scaune de căciulă era o bucurie. În spate, se instalase deja gaşca ce juca "Mafia" şi "lights sau hard". Mai în spate, ne-a urmat în primele două zile Paul din Bârlad, cu mașina și cu încă doi tovarăși.

Le-am zis celor strânşi la Teatrul de Operă şi Balet de cum i-am văzut: "de noi va depinde dacă va fi o caravană faină sau nu, fiind aşa puţini". Şi de la început a apărut avantajul grupului mic: am avut mai mult răgaz să îi cunosc pe toţi, să stăm de vorbă. Foarte repede m-am împrietenit cu Vlad, de origine din Ungheni şi licean la Iaşi, cu Natalia şi cu Mihaela, din Bălţi (!!!) respectiv din Mereni, de lângă Chişinău. 

Primul popas a fost în Sărătenii Vechi, unde iar am avut ocazia să descopăr un mozaic frumos.

În Budăi am fost arși de soare și am descoperit cea mai simapatică fântână din Basarabia. 

În alt sat, Crăsnășeni, am o oprit chiar lângâ această frumoasă podgorie. 

Am continuat să observ și să fotografiez case, pe cele tradiționle, aici fiind un exemplu de casă mai înstărită. 

De asemenea, mica mea pasiune pentru camioanele sovietice din Basarabia s-a dezvoltat și nu am mai scăpat niciunul nefotografiat. 

Sunt toate diferite unele de altele: culoare, tip, cabină... 

Eu spuneam cu haz că poate vom fi iar invitaţi la oameni acasă, ca în prima zi din tura trecută: surpriză! Chiar aşa s-a întâmplat, în satul Mândreşti. Punând un pliant în poartă, m-am trezit poftit în curte. I-am chemat şi pe Vlad, Mihai şi Natalia, să nu mă bucur singur de noroc. Gazda noastră era o familie de români a căror copii, trei la număr, studiau toţi în România şi erau patrioţi, de un patriotism firesc. Nu concepeau că ar fi altceva decât români, că unirea nu ar fi benefică. Ei deja aveau cetăţenia română, se bucurau deja de mobilitate în România şi în Europa, unde au muncit, casa lor era foarte frumoasă, cu elementele tradiţionale bine păstrate, după cum se vede. Ne-au servit cu brânză, roşii şi răcituri şi un foarte bun vin de casă. Noi dădeam din colţ în colţ să plecăm la autocarul care ne aştepta, dar dumnealui ne îmbia: "Lasă, zi-le că eşti la nea Andrei!"

Seara am ajuns în Teleneşti, unde ne-au întâmpinat coordonatoarea raionului, Mihaela, pe care o ştiam de la Venus, şi Laurita, care a fost în caravana precedentă. M-am bucurat mult să le revăd, cu părere de rău că nu puteau continua cu noi. A doua zi micul dejun l-am luat la primărie. Primire mai din inimă nici că se putea. 

Înainte de a pleca, am tras câteva cadre în centru. 

Desigur, nici de data aceasta nu mi-au scăpat modelele de Lada. 

Sau camioane și microbuze mai vechi. Să nu se înțeleagă însă că în Basarabia nu sunt și mașini mai noi, doar că nu le-am fotografiat eu. :) De asemenea, la fel ca la noi între București și restul țării, se vede diferența dintre parcul auto din Chișinău, de-a dreptul luxos, față de cel din provincie. 


După Telenești, am plecat la primul obiectiv cultural major: casa lui Adrian Păunescu din Copăceni. Să nu vă imaginaţi o glorioasă casă memorială, nu. Din păcate, casa unde a văzut în 1943 lumina ochilor poetul basarabean refugiat în România după război, este părăsită, nevalorificată turistic. Acest lucru se va schimba, cu siguranţă. 

voluntarii unioniști la casa lui Adrian Păunescu din Copăceni

Gimnaziul din comună poartă cu mândrie numele poetului, iar în curte se află o statuie. Mai rămâne locuinţa să o redăm românilor sub forma unei case memoriale funcţionale, aşa cum se întâmplă în prezent cu casa lui George Enescu din Botoşani. 

Am continuat spre Sîngerei, orăşel măricel, unde Lena, care era cu noi în caravană, ne-a dus în fostul ei liceu. Profesoarele Liceului Olimp trebuie să fie mândre de ea să vadă cât de implicată şi energică este în organizaţia Tinerii Moldovei

Tot lângă primăria din Sîngerei am găsit acest monument al Draconului dac. Am apreciat în mod deosebit modul cum pare că țâșnește din pământ, e de efect! 

Prin sate, am continuat să fotografiez mașini vechi. 

Iar uneori drumurile erau și ele foarte "vechi", de exemplu acesta, pe care totuși goneau mașini, ca cea din depărtare ce a trecut pe lângă noi ridicând un nor persitent de praf. 

Aproape fiecare sat are monumentul eroilor pentru al Doilea Război Mondial, dar într-unele sunt monumente pentru victimele deportărilor iar în acest caz pentru persecuțiile și masacrele comise împotriva evreilor. 

La Bilicenii Vechi am fost primiţi de Constantin (cu "jin") şi iar de Lena, la ea acasă, cu bucate gustoase. Ne-am străduit să nu facem prea mare deranj în grădină, dar caravana fiind mică, ne-am înghesuit cu uşurinţă toţi în foişor. 
Am vizitat de asemenea gimnaziul, ce poartă numele lui Valentin Mereniuc, erou al luptelor din Afganistan şi Transnistria, în care şi-a pierdut viaţa. Uneori îmi vine greu a-mi da seama că războaiele şi eroii jertfiţi nu sunt doar din domeniul istoriei, ci că suntem contemporani cu aceste tragedii, cu oameni care şi azi luptă să-şi poată vorbi în pace limba.
Seara am rămas într-o tabără, cu căsuţe, care aveau meritul de a fi deschise şi funcţionale. Cum spuneam şi în Caravana 4, mi-au plăcut mult cazările în care am rămas toţi laolaltă, pentru că am avut ocazia să povestim, de pildă în seara aceea cu Vlad şi Ala. Ala e mai mare, e programator, îi place folkul românesc, are o fetiță şi a avut mare grijă de noi toată caravana, mai ales cu mesele.
Începeam să ne cunoaştem bine între noi. Un coleg mă întreabă: "Auzi, care-s coordonatorii în caravana asta"? Răspund: "Păi Mihăiţă, Mihai... Lena... eu", adaug râzând. M-am "propulsat" coordonator pentru că în această călătorie aveam rolul de a face pozele şi trimite poveştile la jurnalul de caravană (zilele 21-25), ceea ce mi-a plăcut enorm să fac. Răspunsul interlocutorului: "Aha. Mi se părea mie că ăştia-s masculii alfa". Atunci chiar că m-am pus şi mai tare pe râs.
(Menționez că în Caravana 4 textele erau scrise de Natalia iar fotografiile făcute de Sabin, cumva aveam presiune să fac treabă la fel de bună ca ei.)
Toată ziua a fost răcoare, o binecuvântare pentru noi în autocar, dar seara s-a pus o ploaie puternică ce nu ne lăsa nici să ieşim din camere. 
A doua zi, noroi şi melci cât cuprinde. Până să-mi pun ochelarii, am omorât unul, pe urmă am avut grijă. Scurtă spălare, mai mult decât spartană, cu apa îngheţată a unei fântâni. Ce conta: aveam un chef de viaţă nemaipomenit, iar ca un ecou, în timp ce-mi aduceam bagajul la autocar, aud: "Nu putem adăuga zile vieţii, dar putem adăuga viaţă zilelor". Pac! Notat. Şi ce bine se potrivea frântura de citat la radio cu ceea ce făceam noi în chiar acele zile!

 Prima oprire din a treia zi a fost la Chișcăreni, satul cântărețului Ion Paladi, unde am făcut o donație de carte bibliotecii "Sergiu Rădăuțeanu". De la bibliotecară am aflat că satul este înfrățit cu localitatea prahoveană Drajna și că este renumit pentru Festivalul Plăcintelor și Sarmalelor, organizat anual. 
În bibliotecă era afișată motivanta deviză a savantului grec Heraclit "Cultura este ca un al doilea soare pentru cei culți." 
În curtea bibliotecii am admirat această frumoasă fântână. Mai rare decât pe Prut, m-am bucurat să văd astfel de fântâni și spre Nistru. 

 Din nou la drum, cu șiruri de nuci cât cuprinde privirea.

 Altă oprire, în Florești, centru raional, al cărui deviză este "Trecut, actualmente, viitor". :)

Aici mi-a plăcut mult acest basorelief modernist al lui Ștefan ce Mare de pe obelisc, cu scris prescurtat.

 Blocuri...

 ... și case din Florești.

 Statuie maestrului Nicolae Sulac, interpret de muzică populară.

 O Lada în centrul orașului. Lângă ea erau mai multe mașini cu parbrizul spart, probabil din cauza drumurilor cu criblură pe care am venit și noi.

 Drumul continuă, din nou peticit.

 Însă există și vești bune! Iată, cu ajutorul poporului american, drumurile Basarabiei intră în reparație. Din păcate am fotografiat panoul la ieșirea din porțiunea reparată, care abia apare în poză. 

 Da, alea chiar sunt utilaje Strabag! Mai e puțin și vin și Astaldi, Vinci și Max Boegl. Cine știe, poate vor trece chiar și ai noștri Prutul! Se vede speranța de la capătul... drumului. 

 Când am poposit la Ghindești era extrem de cald. La umbra părculețului din sat am găsit o răstignire și două plăci comemorative pentru al Doilea Război Mondial și pentru Războiul din Afganistan din 1979-1989 și Războiul din Transnistria. Eu consider monumentele de for public jaloane ale identității naționale și cred că sunt foarte importante în peisajul urban sau rural. 

 Pliantele le dădeam oamenilor sau le lăsăm în porțile atât de asemănătoare cu cele din satele noastre. În urma noastră, sătenii citeau... Am ajuns să visez cum puneam pliantele sul în spiralele porților de tablă. 

 La Văscăuți, în cimitirul de lângă biserică, se află un număr impresionant de cruci bogat decorate.

 De asemenea, în sat am găsit un parc cu arbori bătrâni, un conăcel părăsit și parțial ruinat, iar întreg complexul străjuit de această poartă.

Am sosit la Vertiujeni, popasul nostru de seară. În timp ce distribuiam pliante, Vlad și cu mine am văzut niște oameni care cântau fanfară în curte. Am îngânat cu ei "Cântă cucul bată-l vina de răsună Bucovina" și am fost imediat invitați în curte la un pahar de țuică. Îmi cer iertare pentru fotografie, dar alta nu am cu gazdele noastre, nea Vasile și nea Ilie.
Asta nu-i tot, e abia începutul! După ce am descărcat autocarul și am scăpat la limită de furtună, refugiindu-ne în grădinița ce avea să ne fie casă în acea noapte, eu și cu Vlad căutam cu disperare un duș. "Hai să mergem iar la acei oameni buni, să-i rugăm să ne primească să ne spălăm", ne-am gândit noi. Așa că am trecut pe la magazinul din sat după niște coniac și ciocolată și am dat buzna peste oameni. (La magazin am aflat că lumea-i mică: fiul vânzătoarei învață la același liceu ca Vlad!).
Nea Ilie și nea Vasile erau acasă, se bucurau de vremea răcoroasă la un pahar de țuică. Noi am zis că le ducem coniacul să le rămână, dar după țuică am terminat și coniacul, ciocolata era pentru copii. Din fericire am și mâncat, că altfel era jale; brânză cu roșii, apoi ciorbă de cartofi (o premieră în mai bine de o săptămână pentru mine) și ochi cu jumări!!! Mă gândeam cu părere de rău la cei rămași la grădiniță, tare aș fi vrut să-i iau și pe ei, dar evident că nu se putea tăbărâ pe oameni să le radem toate proviziile.
În timp ce ospețeam, puneam țara la cale. Nea Ilie și nea Vasile sunt oameni muncitori, se ocupă cu tâmplăria, fac uși și ferestre din lemn (la noi tragi cu pușca și nu mai găsești om să-ți facă o fereastră ca pe vremuri, toți au trecut pe termopan...). Sunt capi de familie, 7 copii, iar prioritatea lor este să le fie bine. Nea Ilie nu e absolut sigur că unirea cu România ar însemna un trai mai bun pentru familia lui, nu e nici contra, nea Vasile era mai încrezător, mai lipsit de griji. Amândoi au fost bravo, ni s-a încălzit apă la cazan și ne-am întors ca noi la grădiniță, unde se mânca un harbuz ușor modificat genetic de Mihai, alte detalii nu dau, prietenii însă cunosc. :)

Pentru dimineață am pus ceasul cu o oră mai devreme, chitit să merg să văd Nistrul. Eram terminat de somn, dar a fost cea mai bună decizie luată în caravană. Ulițele erau înnoroiate, dar mi-am găsit printre case drumul până la mal, unde mă aștepta un răsărit ce rivalizează cu cel din Vama Veche. 
În mintea mea, mai ales, se derula un film. Eu de mulți ani așteptam ocazia de a petrece un moment în comuniune cu Nistrul, hotarul de est al neamului românesc. L-am văzut acum 7 ani dintr-un autocar cu geamuri murdare ce mergea spre Tiraspol, acum aveam tot timpul să trăiesc în liniște bucuria de a mă afla pe malul său mâlos, de a trage în piept aerul umed și rece, de după furtună, de a asculta și vedea păsările cum se ridică de pe unde, de a fi surprins de nechezatul cailor de pe mal. 

Se vede pe hartă că Nistrul șerpuiește în meandre. La Vertiujeni eram tocmai pe un astfel de cot abrupt, care mi-l ascundea privirilor de-o parte și de alta. 
Ce nu se vede pe hartă este faptul că acest fluviu prezintă când un mal abrupt, când altul, meandre, coturi, maluri împădurite, rămase sălbatice. Este, în viziunea mea, cel mai frumos râu românesc, cu excepția Dunării eventual.
"Nistrul este un hotar, străuit de cetăți și mânăstiri care se succed pe malul drept al acestuia: Hotin, Călărași, Cosăuți, Rudi, Soroca, Japca, Saharna, Țîpova, Tighina, Noul Neamț, Cioburciu, Palanca, Cetatea Albă. Cruce și sabie... Cuvânt și tăcere. Apă și piatră... Aceasta e țara Nistrului." Nicolae Dabija "La Țîpova" - "Drumul spre biserică"

Soarele se tot înălța, ridicând vălul dimineții, lumina se schimba, iar eu știam că trebuie să mă întorc la grădinița care se dezmorțea.

La răscrucea ce duce spre malul Nistrului, luminată de răsărit, se afla această superbă răstignire, model ce aveam să aflu în aceeași zi că vine de la cariera de piatră de la Cosăuți. 

Prima oprire a celei de-a patra zi a fost la Stoicani, unde era piață. Iată, oamenii veneau cu fructele și produsele lor, cu astfel de remorci, și vindeau pe uliță.

Întâmplător, am oprit lângă aproape nelipsitul soldat sovietic, aici vopsit într-o dubioasă culoare aurie. Mi-am adus aminte de epigrama lui Păstorel Teodoreanu, fratele cunoscutului prozator:
"Soldat rus, soldat rus,
Te-au ridicat atât de sus,
Ca să te vadă popoarele...
Sau fiindcă-ți put picioarele?" 
(Monumentul ostașului sovietic ce se afla cândva în Piața Victoriei din București era cocoțat pe un obelisc.) 

Lada, model "Triplu X"

Căsuță mai degrabă model dobrogean, în Stoicani.

Biserica din Stoicani, unda dintre cele mai mari și mai frumoase văzute la sat.

Pe această fântână e scris în română, dar cu litere chirilice: 
"Băutura cea mai bună este apa de izvor.
De ea capul nu te doare
Și când bei ți-e mai ușor" :)

Și am ajuns la Soroca! Da, cum mă așteptam, cum auzisem, cetatea era în renovare, imposibil de vizitat, iar cu cerul lăptos din acea dimineață, aproape imposibil de fotografiat! O scurtă vizită, ca un prolog la o poveste mai mare ce va urma, cândva.

Cer lăptos, dar oameni fericiți că se află la picioarele ctitoriei lui Ștefan cel Mare, ce de peste o jumătate de mileniu străjuiește vadul Nistrului.

Evident, eu eram poate cel mai fericit dintre toți. O cetate nistreană bifată, mai rămân 3! Mihai și Mihăiță tot făcuseră glume cu mine că nu mai e timp să ajungem la cetate și că o sărim din program, dar nu i-am crezut. :)  

Lui Vadim, Vasile și Mihăiță nu le e frică de înălțimi, iar steagul meu salvat dintr-o conjunctură rușinoasă de pe Arena Națională (inaugurarea la care au fost interzise mesajele, bannerele și chiar și steagurile) este purtat cu cinste pe plaiurile basarabene. 

Ploaia ne-a gonit de la Soroca. Din fericire, până am ajuns la Cosăuți, a stat.
"Cosăuții a avut un noroc Dumnezeiesc de sălășuire între piatră, codru și Nistru", scrie în pliantul de prezentare, și chiar așa este, pentru că la Cosăuți se află cariera de piatră din care sunt făcute răstignirile văzute zilele acestea, casele și gardurile oamenilor, sau monumentele vechi și noi din regiune.
"Cea mai veche carte a planetei este piatra. La Cosăuți ea ne vorbește despre trecutul îndepărtat. Această filă a celei mai vechi cărți păstrează amprenta copilăriei planetei Pământ", mai scrie în același pliant frumos editat. Cosăuți este cu siguranță unul dintre cele mai pitorești locuri din Basarabia.
În imagine aveți Muzeul de Istorie și Etnografie din Cosăuți, mult mai bogat decât un muzeu sătesc obișnuit. Noi nu am avut decât o jumătate de oră la dispoziție, dar ar fi fost nevoie de 3, iar domnul director Vasile Ciobanu a fost foarte amabil să ne spună în puținul timp câte ceva despre furnicarul de obiecte de patrimoniu din săli.

Această mitralieră, de exemplu, a fost fabricată la Cugir, a servit în al Doilea Război Mondial, și a fost găsită ruginită în mâlul Prutului. 52 de cosăuțeni au dat jertfa supremă în acel război.

Aici avem o hartă a Moldovei ce înfățișează rapturile teritoriale succesive: Bugeacul și raiaua Tighina, raiaua Hotin (episod foarte puțin cunoscut), Bucovina și Basarabia toată.

Lângă satul Cosăuți se află mânăstirea cu același nume, cu grădini, iaz și un izvor cu inscripția: "apa acestui izvor e neînsetată, lacrima pământului natal".

Era prima mânăstire pe care o vizitam în caravane, deși Basarabia are multe vetre de spiritualitate, dar așa s-a primit. Ziua era în continuare mohorâtă, însă eu simțam un sentiment de împlinire, după momente petrecute atât de frumos.

Lângă biserică, altă răstignire, același model din piatră de Cosăuți, dar pasaje din Biblie diferite.
"M-am născut frate cu piatra, c-am crescut cu piatra-n vatră", spunea poetul local Anatol Codru. 

În spatele bisericii, pentru treburile curente, se afla un masiv camion Kamaz, pe care evident a trebuit să-l fotografiez.

Între timp eram anunțat că sunt în Ucraina, deși nu am pus în viața mea picioarele acolo. O voi face cât de curând, pentru că Cernăuți și Cetatea Albă sunt sus pe lista mea de priorități.

Vasile este un alt om fain cu care am fost în două caravane, mereu pus pe glume dar serios atunci când trebuie, omul indispensabil care ne dădea la o parte din calea autocarului crengile prea joase ale nucilor.

Sergiu, care a fost în 4 caravane, este un profesor discret cu suflet bun. Nu ar supăra pe cineva vreodată și este mereu săritor. 

Cu regret am plecat de la Mânăstirea Cosăuți, dar cei care nu ne împrăștiaserăm am făcut o poză să ne rămână amintire.

Cele două Natalii erau complet însuflețile și ele de ziua noastră frumoasă, după cum se vede.

Lângă mânăstire am coborât din nou la Nistru, și atât ne-am făcut poze cu panoul de frontieră, de au venit grănicerii să ne spună să ne potolim și să ne căutăm de drum. N-am stat mult pe gânduri și ne-am luat tălpășița, oricum terminasem ședința foto.


Tot în Cosăuți, un localnic pus pe treabă are un camion în curte.

În Cosăuți căsuțele sunt frumoase iar stâlpii pictați cu tricolor. Aici am distribuit pliante și pe ploaie, căci într-adevăr, Caravana a 5-a Liniștită s-a transformat treptat în caravana ploilor... Era a treia zi consecutivă cu ploaie și aceasta începea să ne sape moralul. Seara nu aveam cazare și a trebuit să improvizăm. Ala a avut ideea genială să tragem la o tabără cu căsuțe, care s-a adeverit foarte primitoare. Responsabilul taberei ne-a întâmpinat cu vorbele: "Nu fărâmați baza, mai avem nevoie de ea și mâine". A fost de treabă. Imediat ce am ajuns, a început să toarne și am fost foarte fericiți că am optat pentru acest adăpost primitor. 
O echipă de băieți a mers după provizii, eu am băgat un pui de somn și când m-am trezit Mihăiță pornise deja grătarul. Nu a ajuns mult pui de fiecare om, dar tare a fost bun. Încercata Caravană 5 Soroca s-a încălzit la foc dar și la căldură umană. În acea seară, cu Natalia, Mihaela, Vlad și Mihăiță ne-am întins un pic la vorbă, ne-am spus unele preocupări, satisfacții, ne-am bucurat că ne-am cunoscut mai bine față de primele zile și că astfel ne înțelegem mai bine, că ne-am câștigat încrederea și respectul.
Lunga zi nu s-a încheiat fără a mai auzi încă o poezie, de data aceasta "Voi nu ați fost cu noi în celule", recitată de Mihaela. Tare mă bucur că Radu Gyr a trecut Prutul! 
Zău că pentru a vorbi de unele aspecte trăite în aceste zile celor care nu au fost cu noi, nu-mi vine altă replică decât "Voi nu ați fost cu noi în caravane"!

Dacă este un clișeu că după ploaie apare soarele, acesta corespunde uneori fidel realității: ultima zi a Caravanei 5 Trai mai bun, spre Soroca, a fost una superbă. Încă de când am ieșit pe prispa (sau pridvorul, sau cerdacul, sau târnațul) căsuței de tabără, am văzut cum razele soarelui scaldă și zvântă aleile noroioase din ajun. 
Am pornit spre autocar, pe malul Nistrului, în acest peisaj bucolic, unde Ala a dorit o poză cu panoul de frontieră. Special am prins în cadru și văcuța aceea simpatică din spate.    

Nu a durat mult și am ajuns "pe-un picior de plai, pe-o gură de rai": "Lumânarea Recunoștinței", alt loc excepțional din Basarabia. 

Câteva sute de trepte duc pe un deal deasupra Nistrului, unde de curând străjuiește turnul "Lumânarea Recunoștinței".
Pe trepte m-am reîntâlnit cu Maurer, care se alăturase caravanei. Am ținut în mod special să facem o poză și să-i mulțumesc pentru că a fost bun în Caravana 4 Edineț și ne-a dus cu mașina la Fălești unde ne-a găzduit cu amabilitate doamna Nina o seară.

Urcând treptele, văzând semeața construcție cum se profilează, mi-am amintit de Alsacia studenției mele și de lanțul munților Vosges cu cetățile sale ca niște mărgele. De aceea este așa frumoasă Franța, pentru că în fiecare loc pitoresc lăsat de Dumnezeu se află o capelă, o cetate, un monument, sau un obelisc. Acolo oamenii au știut să împodobească, nu să sluțească, locurile frumoase. Cu greu poate natura fi înfrumusețată de mâna omului, acesta trebuie să fie sensibil și destoinic. Dacă nu e în stare, dacă e rudimentar, mai bine nu începe, că mai mult strică. Lângă Soroca, pe Nistru, omul a știut, cu sensibilitate și pricepere, să înfrumusețeze un loc și așa minunat. 

"Lumânarea Recunoștinței", aprinsă la 27 martie 2004. Acest reper din piatră reprezintă prea multele monumente de pe spațiul basarabean distruse în vicisitudinile istoriei și a fost ridicat din inițiativa scriitorului Ion Druță.

Priveliștea de la "Lumânarea Recunoștinței", spre Ucraina.

În dreapta, malul basarabean al Nistrului.

Unii și-au dorit să ajungă în cosmos, basarabenii, în frunte cu marele poet Grigore Vieru, și-au dorit cu ardoare să treacă Prutul să vadă România. Iată, eu mulți ani am visat să văd Nistrul, fluviul nostru de hotar la est, iar Caravana 5 Soroca mi-a îndeplinit acest vis.

Caravana 5 Trai mai bun - Soroca, fericită, chiar dacă era ultima zi a poveștii.

Cea mai mare și una dintre cele mai frumoase răstigniri din piatră de Cosăuți se află la "Lumânarea Recunoștinței".

Ultimele sate vizitate în drum spre Chișinău au fost Chietrosu, Țarigrad și Sofia (iată ce sate cu nume imperial are Basarabia). În imagine, o casă datată din 1937, de pe vremea României Mari. Alte case datate, cum se obișnuiește la noi, nu am mai văzut, sau ele există și nu le-am observat.

Casele erau deosebit de frumoase, cu ferestrele lor cu partiții, tencuiala verde sau albastră, gardurile de uluci. Îmi părea rău că se termină și eram încă odihnit, pregătit să o iau de la capăt. Un singur gând mă descumpănea un pic: perspectiva a încă 5 zile cu meniu mai ales cu "pătlăgele", vorba lui Mihăiță, și "paștet". "M-am săturat de pătlăgele, tu nu-nțelegi?", făcea Mihăiță, și ne puneam toți pe râs. "Paștetul" avea să fie vedetă în Caravana 6, după cum vom vedea.

Ultimele cadre. În centrul raional Drochia am împărțit pliante iar în Țarigrad am băut o bere la o terasă unionistă cu Vlad și Mihai din București.

Servicii complete în Țarigrad.

Altă căsuță faină în Țarigrad, sat prosper, cu terase, sală de nunți și centru cultural măricel.

Țarigrad se numea în perioada comunistă "Glavan", după numele eroului sovietic Boris Glavan, membru al organizației paramilitare "Garda tânără". A luptat în tabăra opusă românilor și a murit în orașul Krasnodon, din recent faimoasa regiune ucraineană separatistă Luhansk. Faptele lui au fost amplificate de propaganda sovietică și pentru el au fost ridicate multe monumente. Unii încă îl glorifică pe Glavan - fiecare cu eroii lui, până la urmă. Uneori, acțiunile lor sunt recuperate pentru o propagandă de care ei sunt străini.
Monumentul de granit se află vizavi de primărie. Estetic îmi place cum figura umană încătușată iese parcă din piatră.

Din nou o fântână decorată, în Țarigrad.

Casă de sătean înstărit din Țarigrad, cu ceramică tricoloră. 
Cu tricolor am fost întâmpinați și la sosirea la Chișinău de către Dinu, Pavel și câțiva voluntari unioniști. De data aceasta, față de Caravana 4 Edineț, am ajuns odihniți și cu părere de rău a trebuit să ne luăm rămas bun. Unii dintre noi urma să ne revedem în ultima caravană, cu numărul șase, spre Orhei și Rezina.
Pentru cei care au participat, Caravana Trai Mai Bun 5 spre Soroca a fost una specială.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu