duminică, 25 septembrie 2016

Mânăstirea Prislop

Mânăstirea Prislop e ascunsă la poalele Munților Retezat, în Țara Hațegului. Este pe raza comunei Silvașu de Sus și poate fi găsită pe drumul între Hunedoara și Hațeg (cu o mică abatere spre vest de la Silvașu de Jos). 

Mânăstirea este foarte veche, ctitorită, potrivit tradiției, de Sfântul Nicodim de la Tismana la începutul secolului 15, însă astăzi ea este asociată mai ales cu numele călugărului Arsenie Boca, starețul mânăstirii între anii 1948 și 1959.

Între cele două momente, istoria mânăstirii nu a fost una liniștită. Căzută în ruină după prima fondare, ea a fost rectitorită în 1564 de Domnița Zamfira, fiica lui Moise Vodă. Tot în acea perioadă în pădurea de lângă mânăstire a viețuit Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, care a cioplit o chilie în piatră. Chilia, la fel de impresionantă ca cea a lui Daniile Sihastrul de la Putna sau chiliile călugărilor Daniil și Misail de la Mânăstriea Turnu. Nu e ușor să dăltuiești un loc de dormit în piatră! 

Apoi, la mijlocul secolului 18, la venirea Habsburgilor în Transilvania, mânăstirea a fost reorganizată ca lăcaș de cult greco-catolic. Călugării au fost persectuați și alungați. În 1948, la momentul desființării Bisericii Greco-Catolice, lucrurile s-au petrecut la fel, dar în sens invers...

Mânăstirea Prislop este astăzi loc de pelerinaj la mormântul starețului său Arsenie Boca, cel care, prin viața, faptele și exemplul său (pătimirea la Poarta Albă, stăreția la Sâmbăta de Sus și la Prislop, lucrările și picturile la aceste mânăstiri dar și la Sfântul Elefterie cel Nou - Icoana Maicii Domnului cu Pruncul) a inspirat mulți ucenici, fiind considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei românești. Prislop a fost și rămâne un loc important pentru pelerinaj, chiar dacă atunci când am fost noi, pe cea mai proastă vreme din acest an, probabil, oameni erau puțini.

"A fi fericit înseamnă a-l face fericit pe celălalt"

"Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse"

"Nu te socoti mai bun ca alții, ca nu cumva să fii socotit mai rău înaintea lui Dumnezeu, care știe ce este în fiecare din noi."

marți, 20 septembrie 2016

Biserica din Densuș

Biserica Sfântul Nicolae din Densuș este printre monumentele de frunte la care voiam, de mult timp, să ajung, în România și iată că, neașteptat și pe vreme foarte proastă, am ajuns. Element neașteptat dintr-o excursie neprevăzută.

Plăcuța informativă de la intrare pare aproape la fel de veche ca și biserica...

Am vrut mereu să ajung să văd acest lăcaș de cult, acest monument istoric de interes național, pentru că mă pasionează vechimea bisericii, elementele recuperate de la așezările dacice și îmbinate pentru a alcătui armonios o biserică creștină, starea de ruină parțială, dar totuși atât de trainică, totul mă fascinează.

Fenix de piatră, biserica din Densuș este mărturia că din ceva trecut se poate clădi ceva nou, diferit și mai trainic.

Atât în interior, cât și în exterior, se pot observa numeroasele pietre luate de la străvechile așezări dacice și încastrate în biserică, ca elemente decorative sau ca materiale de construcție, ca aceste statui antice pe acoperișul din lespezi de piatră.

Construită în secolul 13, cu elemente de pictură din 1443 care supraviețuiesc și azi ale zugravului Ștefan, cu legende care se țes în jurul construcției sale (posibil edificiu funerar al unui general roman numit Longinus) și întrebuințării de-a lungul secolelor, Densuș, a însoțit, sub diferitele sale înfățișări, formarea și trecerea prin veacuri a poporului român. 

duminică, 18 septembrie 2016

Sarmizegetusa Regia

Din categoria: un roman în capitala dacilor. Da, pentru că dacă mi-e să aleg între romani și daci, îi aleg pe primii, clar. Moștenire de familie. :)
Vizita la Sarmizegetusa Regia a fost cu atât mai deosebită cu cât totul în jur era acoperit cu zăpada mieilor. Albă și totuși nu complet îngropată în zăpadă, era o priveliște mai deosebită.

S-a urcat greu cu mașinile, până într-un punct, apoi am fost preluați cu mașinile de teren până la intrarea în parc. Drumul era oricum alunecos și în curs de pavare.

Mai multe panouri informative ne ajutau să înțelegem ce priveam, însă oricum toate prețioasele informații le auzeam de la ghidul nostru; ghizii de la cetate sunt memorii vii ale locurilor, am impresia că ei cunosc nu doar ce se vede la suprafață, ci și ce încă este ascuns sub dealurile împădurite, pentru că cercetările de la Sarmizegetusa Regia sunt departe de a fi încheiate.

De fapt, majoritatea lucrărilor s-au efectuat în perioada interbelică, apoi în perioada comunistă, sub conducerea profesorului Constantin Daicoviciu. În prezent, se poate spune că nu se cercetează arheologic zona, nu sunt zone noi de săpături.
În imagine, aici, "drumul pavat", un drum folosit pentru procesiuni religioase, văzut de noi mai bine pe panou, fiind complet acoperit de zăpadă.

După ce am trecut de ziduri și am pătruns bine în pădurea de fag, am putut privi zona sacră, cea mai faimoasă parte a așezării, cunoscută de toți românii în imagini, dar vizitată de prea puțini.

Priveliștea m-a dus repede cu gândul la filmele noastre istorice, mai ales "Dacii", la reconstituiri și la teorii mai mult sau mai puțin istorice. Ca un demn urmaș al romanilor :) , sunt sceptic în privința majorității acestora. Se știe, de pildă, că multe elemente din această zonă arheologică au fost modificate sau adăugate după săpături, restaurări sau cu ocazia filmărilor amintite, cel mai evident elementele de lemn din marele sanctuar circular. Totuși, ghidul ne-a spus că se presupune că acestea arătau similar și acum 2000 de ani.

Un alt element impresionant, chiar lângă marele sanctuar circular, este "soarele de andezit", un străvechi calendar.

Nu departe de soarele de andezit se află două temple, denumite "templele patrulatere". Ca și la Blidaru sau Costești, doar bazele coloanelor mai indică foste structuri.

Arheologii au încercat o reconstituire pe panourile informative.

Din păcate, sunt și unele "restaurări" foarte greșite, precum a acestui templu, la care s-a adăugat pietriș. Culmea, zăpada ascundea în mare măsură acest aspect, dar, au explicat arheologii, vor trebui lucrări atente pentru a inversa greșeala, iar acestea nu sunt planificate, încă.

A fost poate una dintre cele mai neobișnuite vizite posibile la Sarmizegetusa. Înzăpezită, dar practicabilă, fără prea multă lume, o vizită privată, cumva. 
Dorința mea ar fi, într-o lume ideală, să se continue șantierul arheologic aici, dar cu maximă responsabilitate, pentru a putea arăta lumii și mai multe aspecte veridice despre străvechea civilizație a dacilor. Deocamdată, adevărul despre daci... nu se prea cunoaşte.

vineri, 16 septembrie 2016

Cetatea Costești

 Mai vastă decât Blidaru, cetatea de la Costești a fost următorul obiectiv vizitat, o cursă contra cronometru cu lăsarea serii, când o lună plină superbă avea să ne încânte privirea şi să ne ghideze. 


Cetatea este atât de mare încât este îngropată sub un imens deal , doar cu câteva elemente (ziduri de apărare, turnuri, locuințe) aduse la vedere de arheologi, dar din păcate, ca în toate cetățile dacice, fără o punere în valoare majoră. Trepte (!!!) vechi de peste 2000 de ani duc la prima structură mai impunătoare, pe coama dealului se află o a doua. 

Am înconjurat cetatea și am admirat ruinele vechilor ziduri dacice.

O căpiță de fân armonioasă ne aduce aminte că suntem în România. Sau ne poate transporta în timp, pentru că și dacii coseau și făceau căpițe, nu-i așa?

Al doilea turn locuință, pe coama dealului.

Români frumoși. Terra Dacica Aeterna. :) 

De jur împrejurul dealului cetății se află mai multe temple, a căror însemnătate exactă scapă contemporanilor, dar a căror sacralitate cu siguranță s-a păstrat până și se va mai păstra. Un loc sfânt rămâne sfânt și după ce civilizația care l-a clădit dispare.

miercuri, 14 septembrie 2016

Cetatea Blidaru

Cu totul neașteptat am ajuns anul acesta la cetățile dacice din Munții Orăștiei. Monumente de seamă pentru istoria noastră (clasate UNESCO), până acum nu am avut ocazia să le vizitez. În multe locuri din țara noastră nu ajungem niciodată - dacă nu ne planificăm să ajungem. Alteori, întâmplarea ne duce în acele locuri, dacă este o întâmplare, pentru că se spune că nimic nu este întâmplător.

La cetățile dacice am fost cu colegii pe care i-am avut la un curs despre turism - cursul pentru obținerea atestatului de ghid, care se poate obține la J'Info Training. Profesoara noastră fiind pasionată de tot ce înseamnă dacii și cultura lor, într-o zi de martie ne-am pornit un grup într-acolo. Am avut ocazia de a vizita cele mai importante obiective, precum cetățile Blidaru, Costești și Sarmizegetusa, dar și Mânăstirea Prislop și Biserica Densuș - dintre toate, aceasta din urmă m-a impresionat cel mai mult. 

Dar să le luăm pe rând, și am început cu Blidaru, în chiar ziua sosirii. 

Urcușul se face printr-o pădure bătrână și absolut înfricoșătoare sub aspectul formelor copacilor. Dar deseori, ceva cu adevărat frumos se află la capătul unui drum înfricoșător, așa cum scrie și în povești.

Cetatea se află pe un platou golaș, înconjurată de păduri. 

Așezarea a fost întinsă; multe secrete s-au închis odată cu dispariția ei.

Și astăzi, zidurile rămase, mărturisesc măiestria celor care le-au construit. 

Exemplu de pietre cioplite îmbinate fără mortar, denumit de specialiști zidul dacic sau murus dacicus (ironic faptul că denumirea de specialitate pentru un artefact dacic este în... latină, dar eu mereu am ținut cu romanii).

Poate tocmai prin simplitatea ei, sau poate pentru că am văzut-o prima, Blidaru mi-a plăcut în mod deosebit. 

Dar o întrebare se pune nouă, urmașilor: țineți cu dacii, sau cu romanii? 

marți, 6 septembrie 2016

Centenarul Bătăliei de la Turtucaia

Acum 3 ani am vizitat Memorialul de la Turtucaia, un vis mai îndepărtat. Nu am lăsat să treacă centenarul războaielor balcanice fără a-l îndeplini. Am știut atunci că trebuie să-mi mai îndeplinesc un vis: să particip la comemorarea centenarului bătăliei. Așa că duminică 4 septembrie mă găsea din nou pe drumul frumos și liber ce șerpuiește Dunărea: bătălia care a avut loc în zilele de 5 și 6 septembrie 1916 este comemorată anual în prima duminică a lunii septembrie.

Discutasem în prealabil cu prieteni de la grupurile de reconstituire istorică Tradiția Militară6 Dorobanți și mai ales cu Ionuț de la Clubul de Istorie Militară (îi găsiți pe Facebook), căruia îi mulțumesc pentru informațiile pe care mi le-a dat despre eveniment. Tot prin el am făcut cunoștință cu Paul, care a fost colegul meu de drum, un pasionat de arme vechi și mașini Aro, care mi-a dat multe informații de specialitate pe aceste subiecte. 
În doar două ore, eram la Turtucaia (am trecut rapid vama și podul de la Giurgiu). Față de acum 3 ani, când era pustiu, acum erau șiruri de mașini parcate pe câmpul de lângă cimitir (care era parțial necultivat și proaspăt cosit) și erau tarabe cu cârnăciori și alte cărnuri care sfârâiau. O atmosferă câmpenească. Foarte multă lume în cimitir, atât de multă încât eu nici nu am intrat de data aceasta, de asemenea multă lume la memorialul bulgăresc, unde era montată o tribună sub inscripția "Epopeea de la Turtucaia" (denumirea bătăliei la bulgari).

Lângă cimitir erau arborate steagurile celor 3 națiuni care au participat la bătălie și erau prezente grupuri de reconstituire istorică din cele 3 țări, dar germanii nu au participat la reconstituire (sau au participat, prin artileria folosită, ca și în bătălia reală când artileria lor a avut efecte devastatoare).

Înaintea reconstituirii, care a fost punctul culminant al comemorării, s-au succedat slujbe și mai multe momente de rugăciune. Bulgarii au avut o delegație importantă, cu vicepreședintele țării, ministrul apărării și oficialități din toată țara și din regiune. Au fost și oficialități române, reprezentanți ai Oficiului Național Cultul Eroilor (ONCE) - o instituție pe care eu o admir foarte mult), și arhiepiscopul Teodosie al Tomisului, așa încât, spre bucuria mea și liniștea eroilor români căzuți, am auzit și câteva cântări în limba română.

O fanfară a marinei bulgare a intonat mai multe imnuri; la unul dintre ele asistența a îngenunchiat. La un moment dat a fost intonat și Imnul Eroilor.

Am avut timp să mă plimb un pic pe la standul cu arme vechi. Dar așteptam cu nerăbdare momentul reconstituirii bătăliei.
Reconstituirile istorice m-au pasionat mereu, dar știu că pentru a integra un grup de reconstituire istorică trebuie investit nu puțin în echipament, și mai ales trebuie investit mult timp și disciplină în antrenamente, coeziunea grupului și participarea la diferitele evenimente. Totuși, este o ocupație frumoasă pentru marcarea evenimentelor istorice și cinstirea strămoșilor.

Lângă cimitir a fost cosit câmpul și au fost amenajate mai multe tranșee, redute din paie și presărate petarde și fumigene. Am identificat, împreună cu mai mulți oameni care filmau sau fotografiau, o structură de beton în capătul câmpului (de fapt o toaletă dezafectată) și am urmărit evenimentele de pe acoperiș.

Reconstituirea a urmărit desfășurarea luptei reale: cucerirea fortificațiilor dimprejurul orașului și la final ocuparea orașului Turtucaia.
Mai departe voi lăsa fotografiile să vorbească; păcat că nu pot reproduce vacarmul foarte realist făcut de pirotehniști, de mitralierele și puștile funcționale de pe câmpul de luptă și de cei câțiva soldați bulgari (precum cei din prim-plan) care suplimentau vacarmul cu rafale de gloanțe oarbe.
















Chiar nu prea am cuvinte pentru a evoca bătălia, nici reconstituirea. Cuvintele sunt sărace. Recomand tuturor să citească "Amintiri din luptele de la Turtucaia" de George Topîrceanu, un text simplu, direct, dar care tocmai prin evocarea simplă și crudă a evenimentelor impresionază.
Găsesc de asemenea foarte potrivite cuvintele unui prieten: "Povestea dramatică şi eroică a făuririi României întregite începe şi cu Turtucaia, iar morţii de la Turtucaia nu sunt cu nimic sub cei de la Mărăşeşti. Nu avem voie, aşadar să-i uităm"

Bătălia a durat în jur de 20 de minute cu totul, dar a fost foarte intens. A fost un privilegiu să asist la moment și îmi pare rău că evenimentul a trecut practic neobservat de către români și de către oficialitățile noastre. Au avut de pierdut, în orice caz.
Un oficial ONCE a declarat "Mi-aș dori din suflet ca la anul, la împlinirea a 100 de ani de la Bătălia de la Mărășești, ceremonialul să fie cel puțin ca acesta al bulgarilor, care au depus 120 de coroane la monumentul de aici" (articolul complet).
Un prieten, însă, îmi spunea că "din motive complexe", nu crede că la noi se va face o comemorarea precum cea de la Turtucaia. Sper din inimă să se înșele și să ne ridicăm, în ceasul comemorării celor mai intense ore de sacrificiu ale poporului român, la nivelul așteptărilor demne. Vom vedea toamna aceasta, în 2017 și în 2018.
La final am făcut câteva poze cu o parte din trupele noastre.

Inclusiv această șarjă cu baionetele.

Sau aceste salve cu ultimele cartușe netrase.

Câmpul s-a golit destul de repede de mașini și am mers și noi să vadă colegul meu un pic orașul. Am apucat să vedem parcul de pe faleză și Muzeul Bătăliei de la Turtucaia, care este amenajat lângă Muzeul de Istorie, care însă era închis (în weekend se închide la 15h, în timpul săptămânii la 18h). Muzeul bătăliei prezenta multe planșe cu poze din epocă, dar textele erau exlusiv în bulgară. Dezamăgitor astpect, ca întotdeauna. Prea puțin suntem obișnuiți, noi și vecinii noștri, să afișăm în muzee textele măcar bilingv.

vedetă rapidă, monument în parc

Muzeul de istorie

Vedere asupra Dunării de la terasa unui restaurant de vizavi de muzeu.

Voi mai reveni curând la Turtucaia? Nu știu. Când ocazia se va prezenta, da. Poate în drum spre mare. Poate în drum spre frumosul oraș Silistra, care este o bijuterie necunoscută la mai puțin de trei ore de București. Ce este sigur: nu voi trece niciodată pe acest drum fără a mă opri câteva momente la cimitirul dinspre Șumenți, unde își odihnesc somnul de veci eroii români.