Vârful Toaca - 1904 metri

Fiind la Academia Tinerilor Integri la Durău, am avut ocazia de a urca pentru prima dată un vârf din Carpații Orientali, și nu oricare, ci Vârful Toaca. Este al doilea ca înălțime din Masivul Ceahlău, cu 1904 metri. Nu mă așteptam deloc să am șansa de a urca prin Carpații Orientali așa curând, credeam că voi mai avea de așteptat, fiind atât de departe de București, dar iată că am avut noroc. Oare să fi fost de bun augur faptul că am întrezărit Munții Ceahlău mai devreme anul ăsta, când am urcat Piatra Singuratică? Posibil. Unii spun că nimic nu este întâmplător. Să fie oare așa? 

Gata cu filozofia! Aceasta este poza noastră de grup, a celor care ne porneam în drumeție, pe la prânz. Cam târzior, dar numărul mare și lipsa de experiență și-au spus cuvântul. Era abia începutul, după cum vom vedea! 

Masivul Ceahlău se află la vest de lacul de acumulare Izvoru Muntelui, format pe râul Bistrița. Barajul a fost construit începând din 1950, iar lucrarea dată în folosință în 1960. 22 de sate, aflate în vale, au fost strămutate. La lucrări a fost folosită și munca forțată a deținuților politici. Se pare că lacul trebuia să fie denumit Vladimir Ilici Lenin. Bine că vremurile s-au schimbat!

Am pornit la drum! În frunte, călăuză ne era părintele Nicodim Petre, iar eu am rămas mai în spate să mă asigur că nu rămâne nimeni în urmă.

O parte din grup, la îneput de traseu.

Ne aflam în Parcul Național Ceahlău, care are regulile lui.

Curând, urcușul a devenit abrupt. Din păcate au intervenit și primele abandonuri, două sau trei... A fost mai bine totuși că persoanele care au decis să se întoarcă au făcut-o cât încă nu se îndepărtaseră mult de stațiune. Nicu și cu mine am luat ghiozdanele de la două fete să le ajutăm să urce mai ușor. Încet-încet ne-am intrat în ritm. Geci, veste și hanorace începeau să fie date jos: efortul începuse să se simtă.
Oricum, cred că cel mai mare obstacol la urcatul pe munte este cel psihologic. Efortul nu este aşa mare, iar organismul se obişnuieşte, îi face chiar bine. Cel mai important este să pornim la drum, să facem primul pas. Până la urmă, și cea mai lungă călătrie începe cu acel prim pas.

Pădurea era superbă. Eram totuși într-un parc național, unde ea este ocrotită cu grijă, nu?

Din nou pauză de poză, una dintre multele.

Iată-ne ajunși la primul popas: Cabana Fântânele, unde s-a strâns din nou tot grupul. Vremea era superbă. Au urmat ședințele foto individuale.

Lucia, suporteriță Zimbru Chișinău, cu un fular de la Uniți sub tricolor. O astfel de eșarfă am lăsat eu legată de gard gazdelor de-o seară de la Vertiujeni. 

Nedespărțită de Lucia era Tania.

Tudor, un băiat de acțiune, foarte vesel și plin de idei.

Nicu, de la Izvoru Mureșului, cu care am debătut din greu cu o zi în urmă la curs.

Priveliștea de la Cabana Fântânele. Încă nu eram foarte sus.

Un singur abțibild lipsea de pe ușa cabanei: Basarabia e România!

Sfatul zilei, vopsit pe cabană. E cu atât mai valabil pe munte, unde natura te îndeamnă întotdeauna să lași grijile în vale.

Le zisesem zis colegilor că nu mai e mult de urcat și vom ajunge pe creastă. Mă înșelam... Urcușul a început iar, imediat după cabană. 

În pădure erau și câteva poiene care permiteau să admirăm peisajul.

Cum era rost de poză, ne oprisem iar. Grupul se scindase deja în două, primii fiind conduși de părintele Nicodim Petre la pas mult mai alert. Eu mă străduiam să mă asigur că nu rămânea nimeni în urmă, dar nu reușeam să îi determin să iuțească pasul și să rărească pauzele.

Drumul prin pădure era superb.

Uneori era din nou foarte abrupt.

Cam sinistră denumirea acestei arii. Aici am oprit din nou și am mâncat din pachetele primite de la mânăstire.

Deși nu eram în Mehedinți, se pare că în zone sunt vipere.

"În memoria ostașilor ce s-au jertfit pentru apărarea patriei în cel de-al Doilea Război Mondial 1944 în locul Curmătura de pe Muntele Ceahlău." Aici au murit în lupte soldați ruși și germani. Crucea a fost ridicată de fostul primar al comunei Ceahlău Dumitru Lupu. Povestea pe larg a întâmplărilor de acum 70 de ani o aveți aici.

Chiar lângă popas era o stâncă ce poate fi escaladată cu ușurință; după cum se vede, și eu am urcat-o! :)

De acolo se putea vedea printre copaci până departe.

Câțiva băieți am urcat, fiind încurajați de fete: Nicoleta, Tania și Inga.

Am pornit iar. Următorul popas a fost la o poiană largă pe o creastă sub vârful Toaca, la punctul numit Cușma Dorobanțului.

Cred că aia era cușma.

Pe după cușmă, se vedea Lacul Izvoru Mureșului.

Imediat ce a ajuns în poiană, grupul s-a răspândit pe stâncile din jur, admirând priveliștea.

Mihaela, Alexandru, Mariana și Andrei erau la înălțime.

La fel Tudor, Nicoleta, Tania, Tatiana, Lucia și Ștefan.

Tudor și Lucia salutând viitorul.

Între timp, prima parte a grupului era mult în față, se îndrepta spre vârf.

Printre ei erau și Elena și Dumitru, foarte activi la ora de istorie din ziua precedentă. Era foarte greu să te ții după ei și pe munte.

Între timp, eu îmi pierdusem răbdarea cu ședințele foto prelungite. Le-am explicat colegilor, cât mai frumos și răbdător, că ne așteaptau și alte priveliști, mai frumoase, mai sus pe munte și că riscam să nu mai ajungem pe vârf, ba chiar se putea să ne prindă și noaptea... (Nu știam la momentul acela că vorbele mele urmau să se adeverească). Însă la Cușma Dorobanțului priveliștile erau superbe în toate direcțiile și oamenii nu se mai strângeau să pornim. În disperare de cauză le-am anunțat că eu nu-i mai aștept și că pornesc înainte. Chiar îmi doream mult să ajung pe Toaca și mi-era teamă că ceilalți vor veni înapoi până să apuc. După scurt timp, m-am simțit aiurea că am plecat singur. Pe de-o parte, grupul era suficient de mare să se descurce singur, nu era pericol. Pe de altă parte însă, solidaritatea este o regulă de aur pe munte: nu se lasă oameni în urmă, iar eu încălcasem această regulă. La primul marcaj, al stâncii Panaghia, am lăsat o ciocolată, ca semn că drumul e bun și că e cazul să continue, să mă prindă din urmă. 

După vreo 20 de minute am ajuns la baza vârfului Toaca. Aici m-am întâlnit cu Veronica și cu Iulian, cărora le-am povestit cele întâmplate la vale, că nu reușeam să grăbesc grupul. Am aflat că ceilalți erau pe vârf și am pornit și noi ascensiunea.

Cum ziceam: cu cât mai sus, cu atât mai frumoase priveliștile.

Poteca urca pe lângă stâncă.

Deja se vedea vârful propriu-zis, cu stația meteorologică. Urcușul era abrupt, pe o potecă devenită șanț prin eroziune.

Hopa! Deodată ne-am întâlnit cu cei din primul grup, care, da! ajunseseră, iar acum coborau. Nu conta. Eram hotărât să grăbesc pasul, să ajung și eu pe vârf măcar câteva minute. I-am încurajat și pe Veronia și Iulian să nu renunțe la vârf, să-l urcăm împreună.

Nu, Lucian nu era din grupul nostru, dar este un simpatizant al cauzei unioniste, întâlnit pur întâmplător pe munte. Am zis să imortalizez coincidența. Pe deasupra, am și eu un tricou ca al lui.

Între timp... grupul rămas în urmă făcea poze la Stânca Dorobanțului, pe versantul dinspre amontele râului Bistrița, unde eu nu am mai vrut să mă mai opresc.

Vârful Toaca, cu o altitudine de 1904 de metri și o stație meteorologică. Reușisem! La fața locului mai erau câțiva colegi din grup.

"Ceahlăul sub furtună nu scade mușunoi." (Vasile Alecsandri)
Mi-a părut bine că am avut la mine steagul Dianei, pe al meu îl uitasem la București.

Cu mine au urcat și Veronica

și Iulian. Amândoi şi-au scris imrpesiile din acest weekend şi vă invit să le citiţi.

O altă priveliște de pe Vârful Toaca.

Superba stâncă Panaghia, perfect vizibilă și din stațiunea Durău.

Placă instalată de Uniunea Tineretului Comunist (UTC) Biroul de Turism pentru Tineret (BTT) cu ocazia a 2050 de ani de la întemeierea primului stat dac centralizat și independent (data 20 iunie 1980). Peste, s-a vopsit "zonă liberă de comunism". 

Mie îmi dă cu virgulă data fondării primului stat dac (ar fi anul 70 î.e.n.). 

A doua chestie: e ciudată dacomania din perioada comunistă, perpetuată până în zilele noastre... 

A treia chestie, dar cea mai importantă: cele două organizații, UTC și BTT îmi aduc aminte de tatăl meu, care a fost în ambele. În cadrul BTT, în anii 70, a contribuit la construcția unei infrastructuri turistice fabuloase, printre care taberele studențești de la Izvoru Mureșului și de la Costinești. Așadar, da, e bine ca România să fie zonă liberă de comunism, eu am crescut cu ideea că democrația și libertatea sunt valori esențiale pentru societatea noastră și că trebuie să le păzim. Însă totodată, știu că nu trebuie condamnați la grămadă și oamenii care au trăit și muncit în comunism, odată cu regimul. Pentru mine BTT, mai ales din poveștile tatălui meu, nu înseamnă ceva negativ, așa cum mai știu că deși a trăit și a lucrat în mare parte în perioada regimului comunist, tata nu a făcut rău, ba dimpotrivă. UTC sau BTT sunt etichete, dar în spatele lor se aflau oameni, deseori oameni obișnuiți și buni. 

Am coborât de pe vârful Toaca. La baza lui sosise grupul rămas în urmă, dar nu mai aveau timp să urce și ei. În schimb găsiseră ciocolata la marcaj și erau foarte entuziasmați. Mi-a dispărut și mie pe loc supărarea, îmi părea doar rău pentru ei că nu mai apucau să urce pe vârf, așa cum îi avertizasem.

Am pornit spre următorul obiectiv: Schitul Ceahlău. Pe potecă am întâlnit un cuplu de drumeți cu un câine alb și blănos.

Creasta Masivului Ceahlău oferea un spectacol minunat de stânci golaşe şi seamănă multicel cu Creasta Zăganu din Munţii Ciucaş.

Era mai simplu de mers acum, fără suişuri sau coborâşuri.

Opririle erau frecvente pentru a admira peisajul.

Şi din nou pentru poze.

Se vedea schitul! Adică mai mult se vedeau chiliile, cabana aceea mare, albă. Ţin minte că acum câţiva ani s-a provocat un scandal pentru că s-a construit într-o asemenea amploare într-un parc naţional. Pe mine la acel moment mă interesa mai mult să ajung la schit să fac rost de apă.

Bisericuţa schitului...

...şi clopotniţa. Aici ne-am strâns din nou cu toţii, pentru că primul grup ne devansase iar şi trecuse pe la cabana Dochia. Câţiva din grupul meu am intrat la bucătărie după apă, unde oalele erau pe foc. Câţiva pelerini aflaţi acolo ne-au recunoscut tricourile, pentru că îi cunoșteau pe cei de la Acţiunea 2012, filiala Bacău.

Ne-am grăbit să pornim din nou: mai aveam mult de mers şi se însera. În spate, asfinţitul lumina vârful Toaca.

La un moment dat am dat de o pajişte cu ierburi roşietice.

Dilemă: trei ore de mers şi doar vreo două de lumină rămase...

şi mergem...

Din nou vârful Toaca luminat de asfinţit.

"Priveam fără de țintă-n sus -
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaș cu fruntea-n soare,
De paza țării noastre pus."
(George Coșbuc - Vara)

Era prea frumos să nu ne oprim iar la poză: Ştefan, Mihaela, Tatiana, Nicoleta, Inga, Luminiţa, Tania şi Nicu.

Ulterior grupul s-a mărit cu Nicolae, Lucia şi Tudor.

Eram la punctul numit piciorul şchiop.

După puţin timp am intrat în pădure.

Urmăream cu atenţie marcajul.

Coborâşul era abrupt.

Ne aflam sub stâncile crestei pe care le admirasem cu câteva ore înainte.

Un pârâiaş cu stânci şi muşchi intersecta poteca.

La un moment dat am descoperit o cruce pe marginea potecii: mă aflam la locul unei tragic accident în care și-a pierdut viața un soldat, Dorin Vasilescu. Avea doar 26 de ani... moment când în mod normal avea toată viața înainte şi încă totul de înfăptuit. El nu a mai avut timp. 

Şi eu am avut un unchi care a murit la 25 de ani într-un accident de maşină, chiar în seara balului de absolvire a facultăţii, lângă Alba Iulia, din prostia unui coleg. Nu l-am cunoscut. A fost o tragedie pentru bunicii mei, pentru mama, pentru mătuşa mea iar pentru mine şi pentru verii mei a însemnat un gol, pentru că am mai fi avut un unchi, poate încă nişte verişori cu care să copilărim... 

Am legat la cruce panglica mea tricoloră pe care o purtam la mână, pentru că observasem că crucea era îngrijită şi deci cineva se va bucura să vadă că se mai opresc oameni să se reculeagă lângă ea. Pe urmă am pornit să-i prind pe ceilalţi, pentru că rămăsesem ultimul.

I-am găsit la cascada Duruitoarea.

Nu ştiu când şi apucaseră unii să se caţere pe cascadă. Din păcate se lăsea seara şi pozele nu mai prea ieşeau, mai ales cele cu zoom, dar în orice caz, momentul a fost tare frumos. A fost ultima pauză, pentru că deja ne grăbeam foarte mult spre staţiune.

Căzând, acest buştean a improvizat o punte. Din fericire, era construită şi o punte adevărată lângă.

Dialog montan, pe buştean.

Asta a fost ultima poză făcută de mine: se înserase. Noi grăbeam pasul; o parte din colegi, cei căţăraţi pe cascadă, rămăseseră în urmă. La un moment dat, când am ajuns la şosea şi drumul se bifurca, i-am aşteptat să ajungă toţi. Deja foloseam lanterna telefonului să semnalizez poteca şi tot strigam grupul aflat cu 10 minute în spate: "Tudor, veniţi?" "Tudor, hai mai repede!" Mai erau cu noi o familie cu copii mici care făcuseră şi ei același traseu! se grăbeau, dar nu erau îngrijoraţi, pentru că staţiunea era  deja aproape. 

Cândva spre finalul drumeţiei s-a petrecut un episod haios: rămaşi singuri şi fiind neatenţi, Mihaela şi Ştefan au rătăcit drumul şi în loc să continue pe potecă spre Durău, au luat-o la vale pe şosea. Au ajuns în comuna Ceahlău. Când au sunat şi au spus "suntem în Ceahlău" nu mi-a venit să cred, că am zis că au rămas pe munte şi trebuie să pornim căutări. Se înnoptase, era frig... Putea fi periculos. De fapt nu erau foarte departe şi s-au întors singuri în staţiune, la timp pentru cină. Este important pe munte să găseşti resursele să te scoţi singur dintr-o situaţie complicată, pentru că nu este întotdeauna posibil să vină ajutor imediat, iar cel mai important este să nu se intre în panică.

Ultima parte a grupului, ajusă la final, printre care: Tania, Mădălina, Nicoleta, Lucia, Tudor, Inga, Pavel, Iulia, Mia, Dragoș, Sabrina, şi  Nicu.

Aveam toți zâmbetul pe buze, pentru că așa este întotdeauna după o drumeție frumoasă pe munte!

Mulţumesc Luminiței, Taniei şi Stellei pentru fotografiile folosite.

Nu uitaţi de Marşul pentru Basarabia, duminică 12 octombrie de la Muzeul Ţăranului Român!