sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Cahul - Hora Quest

Cum adică Hora Quest?
Hora Quest a fost o campanie de informare despre beneficiile unirii Republicii Moldova cu România desfășurată în peste 600 de sate din Republica Moldova. Turele au fost de 3 până la 5 zile, majoritatea cu bicicletele, unele cu mașinile, iar în cea desfășurată în raionul Cahul am fost și eu. 
Cahul (orașul) nu îmi era necunoscut. E chiar pe graniță, cumva e atât de departe, și totodată atât de aproape de România (o oră de Galați, 4 ore de București). De data asta, însă, timp de două zile cât m-am alăturat turei Hora Quest, am descoperit un pic mai bine satele din raion, serile fiind petrecute într-un cămin din oraș.

A fost din nou un cortegiu de pliante informative și ziare "Timpul" distribuite în porțile oamenilor, discuții pe uliță sau poftiți în bătătură la umbra unei vițe de vie. Ce pot să spun, am făcut, din nou, foarte multe poze cu porți metalice frumos decorate, cu diferite modele sau variații pe model, de asemenea multe poze cu case pitorești.

De fapt poze cu case, porți și diverse vehicule, am tot făcut, iar colecția de porți s-a îmbogățit considerabil cu câteva modele foarte frumoase, de exemplu așa...

așa...

sau așa.

Cele două zile au fost dificile - din cauza căldurii și uneori a împrejurărilor - dar totodată frumoase, datorită echipelor de voluntari, două mașini, dintre care în a noastră Nicu, Mihai, Tatiana și Andrei, de pe ambele maluri ale Prutului. În cealaltă mașină erau alți "veterani", de exemplu Nicu și Artemis, cu oameni veniți mai recent, precum Natalia sau Gabriela.

Din cele două zile, prima a fost petrecută în satele din estul raionului Cahul, mai exact Cotihana, Moscovei, Trifești, Lopățica, Lucești, Andrușu de Jos, Vadu lui Isac și Colibași.

â
Ce să zic... pitoresc, dar sărac. Probabil una dintre cele mai sărace regiuni din Republica Moldova (la concurență cu Comrat și Taraclia).

Da, la capitolul vehicule vechi, improvizate, stăteau bine.

Foarte bine.

Dinozaurul ăsta și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul...

... iar uneori șenilele devin fundație pentru fântâni.

Cât am mers prin sate, am fost, de câteva ori, primiți de localnici, la o vorbă. Toți, dar toți, aveau copiii plecați la muncă în Italia sau în Rusia (sau în ambele). Comunică cu ei pe internet: "m-a învățat fata mea, eu doar îl pornesc de la buton și merge." Bătăturile sărăcăcioase, oamenii resemnați.

Ce m-a șocat însă cel mai mult sunt vorbele care reveneau invariabil: "Noi vrem să trăim ca și până acum." (!!!) Mă uitam în jur, la ulițe, case, garduri și pustietate (puțină lume și proape deloc tineri) și mă gândeam: "Cum adică să trăiți ca până acum, asta e viață?"

Polul acestei sărăcii mi s-a părut a fi satul cu numele parcă predestinat: "Moscovei" (cu accent pe ultima silabă, însă).

Cam așa atmosfera primei zile. Nu vreau să mai insist pe acest aspect, nu îmi face plăcere, dar a fost realitatea și chiar și colegii basarabeni au zis că nici ei nu au mai fost prin zone așa sărace în Republica Moldova. Deci nu a fost doar impresia mea și mă întristează profund să văd cum granița de pe Prut izolează și sărăcește astfel oamenii din sudul Basarabiei.

Un indicativ al situației a fost faptul că am găsit greu mâncare, majoritatea magazinelor sătești fiind mici și deseori închise. Glumeam că mai mari șanse aveam să pornim la vânătoare, pe câmp, decât să găsim ceva comestibil de cumpărat.

Ultimul sat vizitat în acea zi a fost și cel mai frumos: Andrușu de Jos. Din păcate, drumul de 12km până la acesta era de pământ. După așa o zi, stând cu colegii la o pizza, Cahulul îmi părea o mare și prosperă metropolă.

A doua zi lucrurile au arătat mai bine pe teren, pentru că am mers pe drumul principal Cahul - Giurgulești, bine asfaltat, cu sate mari, închegate, cu magazine cu de toate (Colibași, Brânza și Slobozia Mare). Părea foarte, foarte mare diferența, cu satele de la doar 10 km distanță mai în interior.

A fost obositor să parcurgem toate ulițele, am dat foarte multe materiale și am vorbit cu foarte mulți oameni. Mie încă îmi răsunau vorbele din ajun: "noi vrem să trăim ca și până acum". Nu mai auzeam aceleași vorbe și în satele mai înstărite, oamenii erau mai ambițioși, mai deschiși, nu așa manipulați. E evident că unii oameni cad pradă unor sărăcii și ignoranțe menținute voit.

Regiunea, lunca Prutului de jos, este chiar pitorească. Seara s-a încheiat la Giurgiulești, unde am fost cu toții invitați de familia Nataliei la cină. Înainte de a trece pentru prima dată prin cel mai sudic punct de frontieră al Republicii Moldova, am putut iar să constat cât de minunată este ospitalitatea la basarabeni. O masă bogată întinsă și oameni primitori, de greu îți venea să te ridici și să te așterni la drum. Dovadă că și în locuri unde viața e mai grea, sau mai ales în acele locuri, se găsesc oameni buni, harnici și darnici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu