joi, 21 ianuarie 2016

Marșul lui Ștefan cel Mare: ziua 4 Călărași - Cornești

Dimineața de miercuri în Călărași eram din nou strânși în piața principală a orașului, în așteptarea plecării. Nu știam la acea oră că va fi cea mai grea zi din marș: urmau multe ore caniculare pe un drum drept, dar cam lipsit de umbră.

Traseul zilei era Călărași - Cornești, cu trecere prin Sipoteni și Bahmut, pe valea Bâcului.

Chiar la ieșirea din Călărași am cumpărat o pungă de piersici de la cineva de pe drum (2 lei kilogramul de piersici...) și le-am împărțit celor din marș. Eram foarte bine dispus.

Contrar acestui panou straniu, ziua era doar la început.


Coloana mergea în ritm bun și așa cum am mai scris, au participat, la tot marșul, și persoane în vârstă.

Problema însă era căldura, foarte puterică încă de dimineață. Probabil s-a apropiat de 40° la umbră. Am observat că beam multă apă și de curiozitate am urmărit câte stricle am terminat în acea zi. Mi-au ieșit la socoteală vreo 6 litri; mers la baie era nevoie doar seara, restul, peste zi, se evapora... Era deja clar că nu mai supusesem corpul la asemenea regim până acum.

Peisajul pe valea Bâcului cu un element mai rar în Basarabia: un tren (rețeaua feroviară nu e foarte dezvoltată, oamenii se deplasează mai mult cu rutierele).

Aspect de la primul popas. Apă și umbră, tot ce ne-am dorit în acea zi...

Și iar la drum. În prima oră a dimineței, mai ales pentru că mă oprisem să iau piersici, sau urcam și coboram coloana să fac poze, îmi schimbam poziția în coloană. Acum, însă, rămâneam destul de în față, pentru că nu se mai putea risipi energie.

Am avut, de asemenea, parte de o primire foarte frumoasă. Cântece, costume și dansuri populare și o cuvântare, ca de obicei. O parte dintre noi am intrat în magazinul lângă care ne oprisem și l-am golit, la propriu, de apă și înghețată.

Am remarcat, la Sipoteni, că am primit un dar mai original: un frumos bust al lui Ștefan cel Mare. Voievodul are, în această reprezentare, o figură destul de severă, ca și cum ne-ar spune că ceea ce facem noi este foarte frumos dar mai ales foarte important, așa că trebuie să ne ținem serios de treabă și să terminăm cu bine marșul. Adevărul că botezasem expediția cu numele lui, deci nu îl puteam dezamăgi.

Curând am pornit din nou la drum prin Sipoteni, localitate a cărei nume m-a marcat, pentru cele ce vor urma.


Încă eram în sat când căldura se făcea serios simțită; deși aveam apă la noi (se distribuia) o terminam repede și am luat și din fântânile din sat. Mulţi voluntari nu au mai putut continua pe jos în acea zi. Au fost duşi direct la cazare unde au ajutat colegii cu aranjarea camerelor, descărcarea bagajelor și pregătirea mesei. Logistica a fost o parte importantă și impresionantă din marș, cum aveam să-mi dau și mai bine seama în penultima zi.

Între timp, eu continuam drumul, de data aceasta în coada coloanei pentru a mă asigura, împreună cu alți băieți, că nu rămâne nimeni pe drum.

Iuțeam pasul să prind iar coloana: ne apropiam de popasul din pădurea de la Bahmut.

Acolo am stat multe ore, să treacă vipia. Era și un restaurant unde unii și-au luat de mâncare pe lângă ce am avut noi, de exemplu ciorbe. Eu nu mi-am luat: nu aveam așa poftă de mâncare și voiam, cumva, să servesc același prânz ca toată lumea. Ocazional, mai luam vreo ciocolată, fructe sau înghețată de la magazinele sătești.

Aici este un grup cu persoanele mai în vârstă din marș. Am discutat Adrian al lui Bănică, bărbatul din centru, cu steagul. E veteran de război, avea 69 de ani și mergea mai cu spor decât mulți din marș.
S-a zăbovit ore bune la somn, recuperând ceva somn, ocrotiți de pădure și de tricolor.

Foarte repede după popas am intrat în satul Bahmut, iarăși frumos primiți de localnici.

Am primit din partea lor icoana lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

În acea dupămasă, cu Ștefan în frunte aveam să continuăm marșul.

Acesta rămânea greu; nu mai era așa cald, dar ziua ne luase mult din puteri și mai era mult de mers.

În timp ce traversam Bahmutul am zăbovit la monumentul eroilor, ridicat în stil sovietic (mă interesează, din punct de vedere artistic, aceste exemplare foarte diverse) și am rămas în urmă față de coloană, mergând în ritmul multelor poze făcute.

Am observat muncile câmpului

Am fotografiat copiii ieșiți la un meci de fotbal.

Am mai trecut în revistă diversele vehicule mai ciudate pe care le întâlnesc prin Basarbia...

28 Și o apariție mai neașteptată în peisajul rural în care mă aflam.

Ieșind din sat am schimbat câteva vorbe cu nea Paul, care se oprise să discute cu un localnic, participant la marș, cam de-o vârstă. Au pornit cu mașina și mi-au propus să mă ia și pe mine, dar le-am zis că prefer să prind coloana pe jos.

Nu după mult timp am trecut pe lângă doi copii care se jucau lângă o răstignire (troiță). La acel moment mi-am dat seama că am în mână un baton de ciocolată cumpărat din sat. M-am dus să-l dau, părându-mi foarte rău că apucasem să mănânc mai bine de jumătate. Totuși, ei s-au uitat foarte mirați la mine, au tras un chiuit și au rupt-o la fură spre niște case. Mi-am zis, pe viitor, când mai sunt prin sate prin Basarabia, să am grijă dacă nu e prin apropiere un copil care și-ar dori mai mult o ciocolată, decât eu, și să i-o dau.

Între timp, iuțeam pasul să prind coloana, în timp ce admiram un asfințit ce devenea din ce în ce mai frumos.

I-am prins din urmă în timp ce se făcea popas la o fântână.

La scurt timp am avut parte de o bucurie: am văzut indicatorul de raion pentru Ungheni, destinația noastră finală.

36 de kilometri până la Ungheni (panou vechi cu scris rusesc)

6 kilometri până la destinația serii, Cornești

Am intrat în sat cu ultimele raze ale soarelui. Oamenii foarte primitori, unii erau la poartă cu căni de apă rece să ne servească.

Pe drum am mai avut răgaz să fotografiez prin sat, de exemplu acest model de poartă cu decorațiuni mai... muncitorești.

Sau alt exemplu de anunț cu regionalism: bazin anti-incendiar, adică având rol de stingere a focului în caz de incendiu.

Ziua a fost deosebit de grea. Majoritatea au rezistat eroic, au mers cu încredere și încăpățânare, depășindu-și limitele, pe canicula care se instalase în toată Basarabia dar care chinuia și România în aceeași perioadă. Simplele avertizări meteo și coduri galbene ce se tot anunțau ar trebui să fie de ajuns ca să demonstreze ce efort mare am făcut noi în acele zile. Una e așa ceva trăit la aer condiționat sau în vreo casă răcoroasă la țară sau la munte, alta pe șosea mergând 10 ore pe zi. 
Aici în imagine sunt o parte dintre coordonatorii marșului, prieteni și cunoștințe mai vechi: Diana, Oxana, Anatol. Vitalie și Irina.
Un coleg din marș a rezumat bine situația, în acea seară: "În viață, sunt două feluri de oameni - cei care aleg calea grea și își fac datoria și cei care preferă să mănânce răsărită (semințe). Primii o să facă ceva cu viața lor și o să rămână în istorie, ceilalți vor fi uitați. Noi suntem din prima categorie." Adevărul e că uniți și hotărâți, nimic nu ne poate sta în cale, se va demonstra.

Seara s-a terminat la Cornești cu un duș binevenit, rece, dar numai bun după atâta căldură. Am trimis pozele zilei și am mai schimbat impresii cu Roxana care a avut o zi nu mai puțin grea pregătind, cu alți voluntari, cazarea. La final, am adormit frânt, pe o zăpușeală îngrozitoare. Mulți colegi au preferat să doarmă afară, unde temperatura era chiar mai suportabilă. Ne trezeam pentru a ne pregăti să ajungem pe Prut, la Ungheni!

Mulțumesc pentru fotografiile folosite lui Anton Bălan, Anatol Ursu și Pavel Munteanu.

Un comentariu: