Ziua a șasea a marșului am stat pe loc, la Ungheni, pe malul Prutului. Nu am mai avut parte de trezire la ora șase, nici de mers 30 de kilomtri în soare sau pe ploaie torențială. A fost o zi de odihnă, dar o zi foarte plină și interesantă, în care am apucat să descopăr orașul, să-mi fac prieteni noi și să revăd prieteni vechi, dragi.
Prima grijă a zilei: starea încălțămintelor și uscat lucrurile. Majoritatea le-am pus la ieșirea din cămin-internat, plimbându-le după cum se mișca soarele.
Eu am luat măsuri mai radicale și mi-am atârnat adidașii de bara porții de fotbal de pe terenul de fotbal, să îi încingă soarele toată ziua.
Dimineața a început cu o bucurie: vizita Mariei, care a venit din Frăsinești și ne-a adus plăcinte (plășinti :) ). Eram vreo douăzeci adunați la discuții: plăcintele au dispărut în câteva minute.
Pe Maria o știam de la proiectul Irinei (studentă la Iași) "Veșnicia satului online". Irina a realizat acest proiect cu fonduri nerambursabile: elevi sau studenți trebuiau să creeze pagina internet a localității lor. Cei mai buni au venit în excursie în România, iar Maria s-a numărat printre aceștia, prin ianuarie 2015 sosind cu proiectul la București.
Acum tocmai scăpase de BAC și se pregătea să-și depună dosarul la facultate în România (a intrat cu bursă la marketing la Universitatea din Oradea).
Acum tocmai scăpase de BAC și se pregătea să-și depună dosarul la facultate în România (a intrat cu bursă la marketing la Universitatea din Oradea).
Au urmat micul dejun și planul zilei: lipit anunțurile pentru concertul pe care-l organizam seara și căutat flori pentru trecerea Prutului a doua zi (flori, pentru un emblematic "Pod de Flori").
S-au format grupurile și am împânzit orașul. Eram sute de oameni, toți voluntarii din marș și deloc puțin numeroșii voluntari din Ungheni. Pe unii îi știam, pe mulți tocmai atunci îi cnoșteam și sunt încă destui pe care nu i-am reținut. Aici, de exemplu, un grup în care se află Sabrina (cu tricou Ștefan cel Mare) care m-a ajutat mai demult cu o traducere din rusă și pe care urma să o revăd la Râșnov, Grigore (Vieru - nu e glumă, chiar așa îl cheamă) în tricou cu cravată tricoloră - bun fotograf - și Olguța (așezată pe trepte) cu care aveam să merg în toamnă la Comrat la campionatul "Mega Impact 2015" (pe care l-am și câștigat).
Un grup de unioniști în fața scenei concertului programat în acea seară. Printre aceștia, Tudor, (al 3-lea), pe care-l știu de la Academia Tinerilor Integri de la Durău, de la Chișinău și de la mai multe școli în România, fiind printre unioniștii de bază, Igor (al 5-lea) cu care sunt prieten bun încă de la Școala de vară "Primul pas unionist" de la Venus, Valeria, Marcela și Adriana (următoarele trei) pe care le știu din vara anului 2014 din Caravanele "Trai mai bun" sau de la Universitatea de vară pentru românii de pretudindeni de la Izvoru Mureșului, Ecaterina (tricou "Unire") cu care, prin Roxana, am făcut cunoștință în marș, studentă la medicină la Chișinău, Andrinalina (tricou "Unirea înseamnă putere") care a participat recent la emisiunea dedicată Unirii la Antena 3 (Gâdea i-a pronunțat numele "Adrenalina"), Mihăiță (tricou în rebus), prieten bun din caravane și uneori gazdă la Chișinău (în "buncher"), iar ultimul în dreapta Oleg, cu care m-am împrietenit în marș și care purta mereu tricoul simpatic din fotografie cu "Moldova" și o pălărie de paie.
Eu am plecat cu un grup mai mic, cu Lupu, Maria, Sabin, Claudia și Roxana. Practic nucleul bucureștean al marșului :) plus:
Claudia, care e din Măgdăcești, raionul Criuleni și e studentă la arhitectură la Chișinău. O "veterană" a unionismului, fiind implicată practic din perioada protestelor de la Chișinău 2009. Eu o știu de trei ani, de la marșul unionist de la Cahul.
Maria completa grupul, dându-ne indicații prețioase ca ghid local.
Ne-am răspândit printre blocuri și am lipit afișe în aviziere. Și prin piață am trecut, să vorbim cu oamenii și să luăm fructe.
Așa arată blocurile din Ungheni. Balcoane închise în fel și chip (de regulă nu termopan), rufe la uscat, locuri de joacă...
... și deseori biciclete de epocă, legate.
Era multă curățenie. Și multă liniște...
Răstigniri (troițe) în oraș, aceasta dintr-un fel de conglomerat alb...
... și alta chiar foarte frumoasă din lemn și tablă.
După ce am terminat de distribuit afișele și după o scurtă bere cu alt grup, unde am făcut cunoștință cu Vlad și Radu, care aveau să vină peste câteva zile cu mine în Transilvania, am revenit la cazare. Nu am rămas mult, pentru că încă eram curios să descopăr partea veche a orașului și am pornit într-acolo. Am urmat bulevardul principal (strada Romană), cu ale sale blocuri lungi și joase și înțesat de sculpturi moderniste.
Din câte am înțeles, operele sunt rezultatul unei tabere de scultpură. Se află pe bulevardul principal, lângă gară sau lângă un părculeț cu loc de joacă unde am zăbovit. Orașul se animase.
Foarte repede am ajuns în piața centrală lângă care se află un parc, de asemenea cu multe statui și cu una dintre principalele atracții ale orașului: o locomotivă de epocă.
Până să mergem la locomotivă, am găsit monumentul celor căzuți în Al Doilea Război Mondial. Mi-a atras atenția inscripția "Eroilor căzuți în războiul sfânt 1941-194.", scrisă parcă anume pentru a sublinia războiul românilor pentru dezrobirea Basarabiei, nu al sovieticilor.
Pe urmă am studiat locomotiv, un exemplar impresionant...
... pe care tronează încă stema Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.
"Rezerva de cărbune 18 tone. Rezerva de apă 27m3. Uzina de mașini și locomotive Mavag, Budapesta 1951"
Gara pare a fi într-o stare foarte bună, îngrijită, proaspăt renovată.
Pe clădirea secundară se pot încă vedea însemne sovietice (steaua).
Și mai interesant era să văd șinele, roțile și cricurile care servesc pentru schimbul de ecartament: liniile ferate din Uniunea Sovietică au fost construite deliberat cu ecartament diferit față de restul Europei, probabil din motive militare. Astfel, trenurile trebuie ridicate de pe șine și setul de roți înlocuit. Operațiunea durează vreo două ore și se face cu pasagerii în tren.
Prima dată când am fost în Basarabia, la o nuntă, în 2007, am pierdut trenul de la Chișinău (pentru că am fost o zi la Tiraspol de unde m-am întors târziu din cauza controalelor la punctele de trecere de pe Nistru, o întreagă poveste). Am luat rutiera și astfel am reușit să prind trenul în gară la Ungheni, tocmai din cauza timpului consumat cu schimbatului roților.
Macaraua ce servește la ridicat locomotiva și vagoanele.
Priveliștea de-a lungul liniilor, spre Prut. Către Prut am plecat și noi, să admirăm podul feroviar. Lumina în oraș era superbă, la asfințit.
În drum spre râu am trecut pe o străduță unde un bloc era împânzit de mesaje "civice" precum: "du-ti băi la vot", "5 iunie se poate de votat" sau "bagă votul". Hazliu. Era vorba de alegerile locale din acel an.
Am văzut de asemenea una dintre principalele biserici din oraș, cu hramul "Sfântul Mare Mucenic Dumitru"...
...cu ale sale răstigniri...
...foarte frumoasă și în interior (rar fac poze în biserici, doar dacă e lumină și liber).
Inscripție pe gardul unei unități militare din oraș...
Curând am ajuns la valea Prutului. Strada Romană cotește spre stânga și de pe podul ce traversează liniile ferate se vede foarte bine ceea ce este denumit "Parcul francez", probabil din cauza podului. E destul de sălbatic dar cu mulți arbori bătrâni, de mari dimensiuni. Deocamdată nu am aflat detalii mai multe despre istoria parcului. Tot aici se află "Podul Eiffel".
Podul feroviar este denumit astfel pentru că a fost proiectat chiar de inginerul francez Gustave Eiffel, care avea să construiască la Paris turnul cu același nume. Podul a fost construit în anii 1876-1877 și a fost folosit de armata rusă cu ocazia Războiului ruso-turc din anii ce au urmat (Războiul nostru de Independență).
Aici a avut loc la 6 mai 1990 primul "Pod de flori". În acea zi, românii din stânga Prutului au avut voie să traverseze în Uniunea Sovietică de atunci. A mai urmat un Pod de Flori în 1991 când basarabenii au putut trece la rândul lor.
Am vrut să mă apropii mai mult de pod, pentru a-l admira, însă zona este închisă cu gard și desigur sunt și grăniceri. Așadar m-am mulțumit cu această poză făcută prin gardul de sârmă, cu gândul că o să am ocazia să-l studiez mai liber a doua zi. Nu știam la acel moment că eu nu am să trec acel pod pe jos...
Între timp, în oraş, voluntarii organizau Hora Unirii de la Ungheni. După aceasta urma al treilea Pod de Flori de la Ungheni!
Mulțumesc pentru fotografiile folosite Iuliei Modiga, Mariei Ungureanu, lui Adrian Lupu și lui Andrei Croitoru.
Comentarii
Trimiteți un comentariu