luni, 4 august 2014

Caravana 4 "Trai Mai Bun" Edineț

La Școala de vară "Primul pas unionist" de la Venus au fost planificate caravanele "Trai mai bun" ce urmau să se organizeze în luna iulie în toată Republica Moldova. Șase expediții în toate colțurile republicii, în care să se explice avantajele integrării europene prin unire. Primele 3 au avut loc în sud și centru (Cahul, Ștefan Vodă și Ungheni), ultimele 3 în nord (Edineț, Soroca și Rezina). 
Văzând cum se conturează această formidabilă aventură, am modificat planurile de concediu pentru a participa și eu. Gândeam inițial să vizitez Cetatea Albă și Bugeacul, dar ce să caut eu în Bugeac atunci când prietenii unioniști erau doar un pic mai la nord, cutreierând raioanele Republicii Moldova? 
De la început mi-am dorit să merg în caravana 4 spre Edineț, pentru a vedea personal raionul pentru care am fost persoană de legătură la București în cadrul campaniei de informare "Vorbim românește, suntem români", dar și pentru a mai trece o dată pe la Bălți, sub auspicii mai bune ca acum 2 ani, și în general pentru a-mi face o impresie mai corectă despre nordul așa zis mai rusofon.  
De asemenea, îmi doream să merg și în ultima caravană, despre care s-a spus că va fi cea mai frumoasă, și astfel am ales să merg și în caravana 5, dintre ele, deși știam că Cetatea Soroca e închisă și în curs de restaurare și nu aveam cum să o văd calumea. 
  

Am sosit în Chișinău miercuri, 16 iulie, dis de dimineață, cu autobuzul de noapte, chiori de somn. Am schimbat bani, am făcut poze la monumentul lui Ștefan cel Mare, pentru că aveam în sfârșit condiții optime de lumină - doar dimineața bate lumina corect spre statuie - și am ajuns la autocarul Tinerilor Moldovei.

Priveliștea care m-a încântat pe internet - imaginea voluntarilor strânși la autocar - mi se înfățișa în sfârșit aievea în fața ochilor. Până să îmi dau seama ce se întâmplă, eram porniți, și am învățat ce am de făcut din mers. 

Odată ieșiți din Chișinău, am avut bucuria de a revedea tipicele șosele basarabene mărginite de nuci cât vezi cu ochii.

Prin alte locuri, șoseaua urma cuta unui deal și puteam privi în jur până departe.

Din sat în sat ne opream să discutăm cu oamenii, să le dăm pliante informative, să îi informăm cum pot avea parte de un trai mai bun, să le cerem părerea, să le dăm copiilor panglici tricolore și bibliotecilor partenere cărți. 

Desigur, eu de la bun început am fost cu ochii în patru după casele țărănești pe care un trai greu le-a păstrat în mare măsură neschimbate, tradiționale. De asemenea, mi se păreau interesante clădirile administrative mai mari, cu decorații, mozaic sau coloane neoclasice, după caz. 
Încă din primul sat în care am poposit, Mărăndeni, am avut norocul de a fi invitați în gospodărie de două bunicuțe care ne-au servit vin de țară. Preocuparea lor erau pensiile și locurile de muncă pentru tineri, să nu mai plece departe. Au fost impresionate să afle că aveau în vizită "români adevprați", de la București. De fapt la acel moment se aflau la dumnealor în curte români din toate provinciile României Mari!
În general oamenii erau receptivi, dar mai erau și unii cârcotași, eram la urma urmelor în raionul Fălești, care nu are cea mai puternică reputație pro-română, dar nici așa negru cum e uneori zugrăvit. 

Orășelul Fălești, centru raional, a fost următoarea destinație. Se spune că șoseaua principală pietruită a fost construită de germani în al Doilea Război Mondial, și de bine ce a fost închegată, rezistă până astăzi fără niciun fel de reparație. Să fie adevăr, să fie legendă, în orice caz, bună faimă au produsele germane...

Noi ne-am oprit la monumentul de factură modernistă al lui Mihai Eminescu, pe care l-am decorat cu panglici tricolore. 

După frumoasa ispravă, am făcut o reușită poză de grup. Pe urmă voluntarii s-au răspândit în oraș să distribuie pliante și să vorbească cu oamenii. Au avut multe neplăceri, din păcate în acest oraș, adică dialoguri conflictuale, dar s-au întors la autocar demni și cu drapelul fluturând, mai ales Diana.

Mai departe eu am fugit să fotografiez și cele câteva monumente pe care le văzusem din autocar. Făleștiul are un faimos monument al lui Lenin, dintr-o superbă piatră roșiatică, probabil bazalt. Mi-am amintit cum, în Ungaria, toate monumentele sovietice (Lenini, Stalini și alții) au fost colectate și duse într-un parc, devenind o atracție majoră pentru turiștii vest-europeni. Nu e bine să fie distruse, nu e bine nici să rămână în postura inițială, pentru că tiranii nu trebuie adulați.

În fugă, am fotografiat și serviciul de ambulanță din Fălești.

Un alt monument major al orașului este cel pentru soldații căzuți în Afganistan, Transnistria și victime ale tragediei de la Cernobâl. 

De asemenea, în Fălești se află monumentul pentru cei căzuți în al Doilea Război Mondial, sub forma comună a unui ostaș sovietic. 

Din Fălești ne-am continuat drumul în sate, unde am putut admira numeroase fântâni cu acoperiș decorat, aici în satul Mustățea. Așa sunt fântânile din raioanele Fălești, Glodeni sau Edineț, precum și unele de pe Nistru spre nord. Și troițele sunt foarte numeroase, iar în Basarabia li se spune, grav, "răstigniri".

Seara ne-a prins la Năvîrneț cu un apus de soare superb, dar greul de abia atunci începea. Probleme neprevăzute cu cazarea ne-au forțat să ne dispersăm la mai multe gazde.  

A doua zi am ajuns din urmă caravana (aduși de Maurer cu mașina) în satul Cobani. Începusem cu un delicios mic dejun în Fălești, că de, acel oraș nu se lăsa părăsit cu una cu două. Dar, "cale cu noroc și întoarcere curândă" cum scria pe un panou rutier.
La primăria din Cobani se afla postat acest sfat bun și pentru părinții din România. Am mai văzut afișul și la alte primării. De asemenea, în același moment era o hoardă de cetățeni ce-și ridicau compensația, un suplimet minuscul la pensia lor mică. Nu prea erau în toane bune să vorbească cu noi, pentru că uneori grijile pur și simplu îl copleșesc pe om. În orice caz, dacă oamenii erau reticenți față de ideea unirii, pentru ei, o acceptau în schimb pentru tineri, ca măcar ei să trăiască mai bine...

În program în acea zi era vizita la zimbrii din rezervația Pădurea Domnească. Avem 4 rezervații cu zimbrii în România și cu toate acestea a trebuit să trec Prutul pentru a vedea în sfârșit acest animal legendar. Cu atât mai mult m-am bucurat! Din păcate vremea era mohorâtă și zimbrii deloc dornici să iasă să-i putem vedea mai bine de atât. 

Un sat în care am rămas mai mult a fost Hîjdieni. Ne-am oprit pentru câteva momente la monumentul în memoria victimelor deportărilor sovietice, înainte de a porni în sat să vorbim cu oamenii. 

Cerul se reflectă în numele celor deportați, cel mai adesea familii întregi, la monumentul din Hîjdieni.

Lângă această fântână cu troiță am găsit un om care vindea fructe. Am luat cât mai multe piersici pentru mine și pentru colegi: costă 2 RON kilogramul... (8 lei MD). La prețuri așa mici, nu are cum să-i meargă bine țăranului. 

Într-o înfundătură din satul Cobani am dat de unul dintre multele camioane sovietice încă în funcțiune. 

Magazinul din Cobani nu părea să funcționeze, dar el funcționa sau, cum se spune în Basarabia, magazinul lucra, adică era deschis. :) O fi lucrând, dar de capitalism, reclamă și amenajare exterioară nu s-o fi auzit...


În a doua seară avea să ne găzduiască grădinița din Cobani. Drept mulțumire, am vopsit băncuțele și poarta și am făcut curățenie pe uliță. A fost o bucurie să stăm în sfârșit împreună la un loc. Casa, în primul rând, îmi plăcea enorm, era de fapt o fostă casă de boier, cu prispă generoasă rezemată pe stâlpi puternici. Acolo am stat ce am stat de povești până când am observat că lumea cam dispăruse: erau în spatele grădiniței și cântau la chitară - Sabin, Ștefan, Magdalena, Irina, Diana, Olga, Alexandru și alți câțiva. Se strânseseră ca în cântecul "Nucul" de Socaciu şi Pittiş, dar nu în curtea şcolii, ci în curtea grădiniţei. Nuci erau din belşug împrejur. Am mers și eu și am trecut de la cântece patriotice (Treceți batalioane române Carpații) la cântece despre Basarabia (Baladă pentru Basarabia), la muzică folk românească. O parte, am descoperit cu mirare, basarabenii nu o cunosc (La umbra marelui urs, Mila 2 de lângă 3) și acele piese le-am cântat doar eu cu Sabin. Iată cum cântece foarte îndrăgite de la noi, de care răsună munții la foc de tabără, nu au trecut Prutul încă, și din nou mi-am dat seama, ca în tabăra de la Venus, că există o cortină de fier a culturii pe Prut, ce nu lasă să treacă unele cărți sau cântece dintr-o parte în alta. Vorbim de cultura clasică dar și de cea populară. Această impresie avea să mi se confirme și în următoarele zile în Basarabia. Or noi, românii, ar trebui să ne adăpăm la aceeași fântână a culturii, acelaşi izvor al amintirilor, al trăirilor, dar dacă poeziile și cântecelele noastre nu sunt aceleași... ce ne facem? Până când sufletele noastre să fie despărțite? Cu aceste gânduri am adormit. 

A doua zi eram odihniți și puși pe treabă. Mie îmi părea rău că las în urmă frumoasa grădiniță, din fericire am păstrat amintire această fotografie pe prispă cu Ștefan, Sabin și Sergiu, nu întâmplător îmbrăcați la fel, pentru că gândim și simțim la fel. 

Prima destinație a noastră a fost rezervația naturală "Suta de movile" din raionul Rîșcani. Într-adevăr, movilele erau impresionante, cum se ridicau rotunde, parcă din nimic, împinse de o forță nevăzută. 

Aflați la înălțime, toți ne-am îmbulzit să ne facem poze și multe fotografii de profil s-au schimbat în ziua aceea. 

Am continuat, cu ploaie, care însemna răcoare în autocar. Pe parcurs drumurile erau ori bune, ori cu asfalt peticit, ori cu asfalt deloc, după caz. Nu prea conta, atmosfera în autocar rămânea de voie bună, cu cântece și chiuit.

Următoarea oprire a fost la barajul Costești de pe Prut, un loc puțin cunoscut, dar totuși foarte vizibil pe hartă. Un prieten basarabean a exclamat: "ce ne trebuie mare! Uite, avem și noi marea noastră!" Mă gândeam în sinea mea: "credeți-mă, prieteni, vă trebuie, și aveți, mare. O aveți în Dobrogea, în lipsa celei din Bugeac. Să dăm jos dară hotarul de la Prut, să ajungeți mai repede la ea!" 

La barajul Costești de pe Prut. 


Din fericire ploaia s-a oprit când am ajuns la Edineț, și chiar a ieșit soarele. Neștiind că vom reveni în oraș, m-am grăbit să fac o poză la statuia lui Ștefan cel Mare, una simpluță, dar care are meritul de a exista. 

Oprirea noastră la Edineț a fost la liceul teoretic "Mihai Eminescu" din Edineț. Acolo am fost întâmpinați de domnul primar Constantin Cojocaru, de mai mulți profesori și de grupul nostru de voluntari, inclusiv Otilia, coordonatoarea voluntarilor unioniști din raion și Mariana, care a participat la școala de vară de la Venus. Și Dinu, președintele organizației Tinerii Moldovei, este un absolvent al acestui liceu și a fost lăudat de profesori. Domnul primar ne-a vorbit pe scurt, încurajându-ne să fim pragmatici, să realizăm acțiuni concrete, perseverent, să legăm parteneriate între școlile din România și cele din Basarabia cu care să edificăm adevărate poduri de cărți peste Prut, în niciun caz să nu ne cantonăm într-o atitudine romantică, mioritică, pasivă și deconectată de realitate. Mai mult, domnia sa a opinat că numele organizației ar trebui să fie unul mai percutant, mai direct, de pildă "Tinerii României Mari", pentru a înlătura orice dubii privind intențiile unioniste ce ne animă. Noi am răspuns că perioada romantică a unioniștilor a trecut, acum fiind mai numeroși, mai organizați și mai activi ca oricând, că parteneriatele pe care le stabilim, chiar în aceste caravane, vor fi unele de durată, iar cât despre nume, preferăm să lăsăm faptele să demonstreze intențiile noastre, indiferent de numele adoptat. Oricum, am încheiat, Moldova istorică și simbolurile ei nu pot fi confiscate de nimeni, ele sunt parte constitutivă a ființei poporului român.  

Noi am nimerit în perioada examenelor și acestea sunt luate foarte în serios, după cum este afișat chiar la intrare.

Din partea elevilor, gazda noastră a fost Otilia, coordonatoarea voluntarilor unioniști pentru raionul Edineț. Mi-a făcut deosebită plăcere să o cunosc personal după ce în perioada campaniei de informare "Vorbim românește, suntem români" am comunicat doar online. Știam de atunci că este o elevă fruntașă, olimpică, autoare de poezii, voluntară implicată și cu un potențial extraordinar, ce se va manifesta negreșit în anii ce vor urma. Nu s-a dezmințit la fața locului: primirea pe care ne-a făcut-o a fost impecabilă, elegantă, sigură. Chiar i-am spus că nu ar greși dacă și-ar alege o carieră în diplomație, domeniile protocol și etichetă, pentru că pare că le are în sânge. După ce au vorbit domnul primar și doamnele profesoare, Otilia a rostit un discurs ce s-a transformat pe nebănuite în poezia lui Dumitru Matcovschi "Va fi ca mâine", superb intonată, apoi din nou în discurs liber, încheiat cu frumosul îndemn: "Interzisă pentru unii, imposibilă pentru alții, dar dorită de noi, Unirea!" 

După acest moment emoționant la liceul teoretic "Mihai Eminescu" nu a fost din păcate timp să vizităm orașul, sau măcar expoziția despre diplomatul Grigore Gafencu, găzduită de primărie, ci am avut răgaz doar de o pauză de masă, servită în frumosul cadrul al grădinii publice Vasile Alecsandri, lângă monumentul "Maica Îndurerată". În spatele monumentului erau și niște basoreliefuri cu soldați sovietici. Mie din punct de vedere estetic întreg ansamblul mi-a plăcut mult, mai ales statuia, și am stat îndelung să o privesc. Totuși, m-am înghesuit și eu la plăcintele făcute de mama lui Dinu, până să se termine, în timp ce alți voluntari au mers să vadă iazul din parc. 

Am lăsat în urmă orașul Edineț și am mers în tabăra "Poienița Veselă", unde am vopsit poarta principală și am dialogat cu copiii, care au fost bucuroși să primească panglici tricolor. Unul dintre ei, un adolescent, mi-a explicat că vine din Ucraina, din Sevastopol mai exact. I-am răspuns că, cu părere de rău, respectivul oraș nu prea mai e momentan în Ucraina... Trist, ce se întâmplă. 

În timp ce noi vopseam și vorbeam cu copiii, s-a pus o mamă de ploaie care ne-a țintuit ceva timp în tabără. Când s-a oprit și am dat și noi să plecăm, șoferul a înglodat autocarul pe loc drept, adică a făcut manevre de întoarcere de a ajuns cu roțile pe iarbă iar acestea patinau. Plini de încredere, am ieșit și am scos autocarul care era cu roțile din față afundate, numai pentru a-l vârâ mai adânc cu roțile din spate. După opinteli și mai strașnice, am smuls din nou autocarul din noroi, și de atunci, ne-am ferit să mai scoatem autocarul de pe șosea ca de naiba. 

Seara ne-am cazat la un cămin într-un bloc auster cu reguli și mai austere ce nu cred că sunt respectate. Pe scara blocului mai erau, pe lângă orar, lista cu drepturile și obligațiile locatarilor și niște povețe pentru tinerele domnișoare ce puteau ușor provoca râsul: "Domnișoarele pot fi asociate cu florile, însă nu și atunci când înjură ca niște cizmari, când țipă de te ia groaza, când urlă până la miezul nopții în stradă, când stau în societatea băieților în locuri nefaste. Frumusețea e falsă dacă sunteți brutale, inculte, grosolane, vulgare, negligente (sic!), sgomotoase (sic!), neafective. Așa nu le stă bine fetelor! Fiecare dintre voi visați să fiți regina unui singur băiat. Puteți fi, doar având un comportament decent..." Măcar să fie și băieții pe măsură.

Căminul arată foarte bine cu cerul senin al dimineții pe fundal. A fost acceptabil, oricum - s-au făcut mari eforturi să se găsească popasuri pentru caravană, cu mijloace extrem de restrânse. Noi ne-am strâns în camere, de data aceasta nu cu chitara, ci cu calculatorul, și am ascultat și cântat muzică românească, dar și franțuzească, pentru că aveam printre noi eleve și studente francofone - Laurita și Corina. Deschiderea spre Franța mă bucură întotdeauna. 

Ne-am pornit iar la drum și uneori priveliștea mă obliga să fac poze, chiar și prin parbriz. 

Nu este de mirare: eram în apropierea rezervației naturale peisagistice Fetești. Toltrele, sau stâncile de pe valea Prutului, sunt monumente ale naturii ocrotite prin lege. Lângă satul Fetești se află o astfel de formațiune, o râpă, ce seamănă mult cu Râpa Roșie de la Sebeș.
Rezervația naturală peisagistică Fetești.

Primul sat în care am fost în acea zi, Lopatnic, se află chiar pe malul Prutului. În centru are o răstignire (o troiță), și monumentul eroilor celui de-al Doilea război Mondial, în stil sovietic. Scrisul este românesc, dar în alfabet chirilic.

În timp ce fotografiam monumentul, s-a oprit lângă noi un localnic. Nu aș fi zis, pentru că unele persoane în vârstă în Basarabia sunt mai degrabă rusofile, dar era un român unionist născut în 1932. Pe mine m-a întrebat să-i ghicesc vârsta, m-am gândit la tata, comparativ, și am nimerit fix. A fost impresionat și a stat mai mult de vorbă cu mine. Cu Irina, colega noastră, nu prea, zicând: "dumneata văd că ești om mare, n-am ce vorbi cu copila asta". Acest perdaf nu prea e corect față de Irina sau față de voluntarii noștri în general: majoritatea sunt mai maturi decât par și deja la vârsta lor cam știu ce vor de la viață și în orice caz știu că ea trebuie să se desfășoare într-o Românie reunită, puternică și prosperă. Mi-a spus Irina, pe urmă, că astfel de replici au primit și la recensământ, dar nu s-au descurajat, pentru că au un cuvânt de spus pentru viitorul lor și au de gând să-l spună până la capăt. Și domnul din Lopatnic s-a întins la vorbă, reamintind că denumirea adevărată a locului este Basarabia și că este pământul sfânt al românilor. 

Lopatnic este un sătuc minunat, cu cei mai mulți nuci pe care i-am văzut în viața mea. Am poposit la grădinița "Rândunica" și am vopsit băncuțele.

De asemenea, proprietara unui magazin din sat a rugat voluntarii unioniști să picteze tricolorul pe perete, ceea ce ne-am grăbit să facem, cu plăcere.

Ca întotdeauna, o poză de grup marchează locurile pe unde am fost. 

Ne-am continuat drumul spre Fetești, admirând văile și toltrele de care am vorbit. 

Ajunși la primărie, o parte dintre noi a mers să doneze cărți bibliotecii sătești, iar alt grup să împartă pliante și să vorbească cu oamenii. Primăria din Fetești, construită în anii 1960 într-un frumos stil neoclasic socialist, este decorată cu vechea stemă a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, dar edilul e unionist.

Mergând prin sat, am descoperit o frumoasă răstignire (troiță) din piatră. Voi vedea mult mai multe exemple pe Nistru, lângă Soroca, pentru că acolo este vestita carieră de piatră de la Cosăuți. 

Seara ne-a găsit la Pelinia, raionul Drochia, unde gazdele noastre au fost Iulia și Nicu, care au fost și la Venus și sunt niște unioniști de bază din partea locului, acum stabiliți la Iași. Ne-au găzduit în sensul că ne-au servit niște delicioase plăcinte cu brânză, varză sau cartofi, după care voluntarii au avut de vopsit bănci și de împânzit satul, unul destul de mare, de aproape 9000 de locuitori. 

În Pelinia se află un frumos bust al lui Ștefan cel Mare.

De asemenea, în sat se află un măreț monument al ostașului sovietic. Estetic, aceste monumente sunt interesante sau chiar impresionante. Psihic, sunt deranjante, chiar dacă au rolul de a-i cinsti pe cei căzuți în război: ele îi cinstesc pe românii noștri, dar sub un chip pervertit.

Casa de cultură din Pelinia este și ea mult mai mare decât majoritatea pe care le-am văzut în alte sate, în stil neoclasic socialist. 

Pe ulițe se poate întâmpla să vezi un utilaj agricol dezafectat. Acestei mașini de treierat, la mine în sat, în Alba, i se spunea glorie. Glorie țăranilor care recoltează holda bogată, probabil.

Un alt aspect care m-a fascinat încă de la prima mea vizită în Basarabia, în 2007, dar care cu timpul s-a acutizat: numeroasele camioane din perioada sovietică și mașinile vechi, mai ales Lada. M-am apucat să le fotografiez pe oriunde le vedeam, pentru că toate au mici diferențe: unele sunt cisterene, altele remorci, există tot timpul diferențe de culoare, de marcă sau tipul de mască. 

Încă un exemplar, de data asta cu remorcă. 

În continuare, la Pelinia, admiram această casă de țăran înstărit, când am observat că se pregătește o ploaie.

Am căutat o fântână din priviri, din păcate pe uliță nu era niciuna. Până la urmă salvarea noastră a fost o remorcă urcată pe butuci sub care ne-am putut adăposti fără prea mari probleme.  

Seara am ajuns la Bălți. Nu cred că etimologia numelui orașului trebuie căutată prea departe. Ploaia ce tocmai căzuse dădea totul în vileag! Urâcios oraș! Mă întorsesem, ca MacArthur în Filipine, și ca el, părea că va trebui să merg cu apa până la genunchi (păstrând proporțiile desigur, dar comparația aceasta comică mi-a venit în minte și trebuia să o aștern). 

Cazarea noastră pentru o noapte avea să fie acest bântuit Hotel Militar. Arată un pic bântuit, nu? Totul înăuntru a fost confortabil și nu ne-am plâns. Înainte de a se însera de tot, am dat o fugă la magazin pentru provizii, pentru că fiind ultima seară a caravanei, ne doream cu toții să petrecem cât mai mult timp împreună. Și am rezistat, ce am rezistat, dar somnul ne-a biruit totuși mai devreme decât ne așteptam.  

În drum spre magazin, am găsit acest foarte bun mesaj de interes public. În general, dacă nu reușești să păstrezi sufletul copilului tău deschis spre dialog, nu îl vei putea ocroti, iar dialogul îl obții prin încrederea și respectul acordate. Urletele și pedepsele arbitrare nu-și au locul, omul trebuie respectat indiferent de vârstă, aspecte discutate și în caravana "Trai mai bun". 

If you don't talk to your kid about drugs, someone else will do it in your place.

A doua zi, ultima, m-am trezit de dimineață. Vroiam să vizitez în sfârșit centrul orașului și să-i arăti Mirelei unde era să ne luăm bătaia vieții acum doi ani. Am regăsit locul, pe strada pietonală, lângă ghivecele mari ce atunci constituiau linie de demarcație între noi și ei.
O altă misiune era recuperarea agendei pe care o uitasem în magazinul alimentar "Fourchette" la ora închiderii: dacă o deschidea cineva și citea, se putea să nu o mai văd înapoi, mai ales în Bălți. Din fericire, s-a rezolvat.

La Bălți, în afară vopsit gardul, înăuntru leopardul. Orașul e cam fudul pentru ce are de prezentat. O fi al doilea oraș în republică, dar la nivelul României nu înseamnă mare lucru demografic sau estetic. Spre exemplu, teoria excelenței în eficiența energetică.

Și practica: uriașele și sinistrele blocuri din centru, deloc eficiente energetic.

Orașul se mândrește cu un monument sovietic tipic: un tanc T-34. 

Am căutat anume Catedrala Sfinții Constantin și Elena din Bălți. Văzusem imagini de arhivă de la inaugurarea ei de către Regele Carol al II-lea și știam că este o bijuterie. Am găsit-o, dar vai, prea târziu! Construită de români în 1934 în stil neoromânesc, 80 de ani mai târziu a fost batjocorită printr-o vopsire într-un albastru ce, pasămite, vrea să-i răpească sufletul, să o mutileze, să o ascundă privirilor ce încă văd ceva românesc în ea. Este atroce, da, dar nu vă obosiți, dragi prieteni: dantela de piatră neoromânească rostește încă adevărul de sub stratul de opal strident, iar această nedreptate se va îndrepta odată. Va fi ca mâine!

În direcția opusă, lângă Catedrala Sfântul Nicolae, în piața centrală, domină statuia lui Ștefan cel Mare din Bălți, sculptată de Gheorghe Postovanu, dezvelit în 2004. Statuia e frumoasă, deși atipică. De exemplu nu știu ce caută acel glob al suveranului, ce nu este specific Țărilor Române. Mai mult, mă întreb cărei ideologii servește acest Ștefan la Bălți, oare unei ideologii ce dezbină frații, sau românei națiuni, ale sale strănepoate? 

Statuia lui Vasile Alecsandri în Bălți, un foarte frumos monument.

Aleea clasicilor in Bălți, deocamdată doar cu Eminescu, Creangă și Vieru. Un început de alee, deci.

Totul merge strună în Bălți: troleibuzul tocmai s-a defectat la primele ore ale dimineții.

Singurul lucru care m-a înduioșat în Bălți a fost un clan de pisici.

Sosise vremea să plecăm din Bălți. Nu, nu cu asta, asta e o chestie găsită într-un sat spre Chișinău, probabil o formă locală a programului "Rabla".

Totuși, am găsit și exemplare mai bune! :)
Cu ultimele câteva sate vizitate între Bălți și Chișinău, se termina caravana 4 spre Edineț, sau Caravana cu bucureșteni, cum i-am mai spus eu. Au fost cinci zile de foc, uneori la propriu - caniculare - în care am pus mult suflet alături de colegii basarabeni să ajungem la oameni cu mesajul nostru european și unionist. De asemenea, începeam să învăț tot mai multe lucruri despre Basarabia, dar eram încă abia la început. Urmau caravanele 5 și 6 pe Nistru, hotarul de est al neamului. 

Mulțumiri lui Sabin pentru fotografiile fără însemnare și Iuliei pentru fotografia cu remorca. 

3 comentarii:

  1. astept si fotografia de sambata ora 19.40 de la Saftica :)
    care apare in articolul asta: http://www.miscellanea.ro/2012/04/misterul-din-saftica.html

    RăspundețiȘtergere
  2. De-a dreptul înspăimântător. Da, revenind de la Slănic Prahova, am tras mașina pe dreapta să fac în sfârșit poză la acea vilă pe care de ceva vreme o observasem. Era și ora magică - asfințitul. :) Dorință îndeplinită, o urc pe Facebook. Erai prin zonă? :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Ma intorceam acasa si am vazut si eu ce mica e lumea :))
    Eu nu folosesc facebook .... adica mi-a facut consoarta o pagina dar nu o folosesc niciodata.

    RăspundețiȘtergere