luni, 29 august 2011

Vârşeţ

Am ieşit un pic din România pentru vizită la vecini. Având drum prin Vârşeţ, am oprit câteva ore pentru că auzisem că este cel mai mare oraş din Serbia cu o comunitate românească importantă.
Voievodina este o provincie multietnică a Serbiei, aflată la nord de Dunăre, fiind multe zone cu populaţie maghiară (la nord), română (la est) sau de altă origine etnică. Astfel, este o zonă interesantă din punct de vedere cultural, pe fond de arhitectură central-europeană, zona făcând parte două secole din Imperiul Habsburgic.
Oraşul mi-a făcut o impresie foarte bună: seamănă foarte mult arhitectural cu oraşele noastre din Transilvania, este foarte curat şi are un centru vechi coerent. Am putut admira o biserică gotică foarte mare (faţă de talia oraşului), un palat superb (al episcopului), clădirea primăriei în stil neogotic şi multă arhitectură de secol 19 bine îngrijită.
Am căutat cu atenţie prezenţa românească din oraş. Nu am auzit limba română pe străzi, dar la oficiul turismului de lângă primărie se vorbea româneşte iar plăcuţele instituţiilor publice sunt multilingve. Am observat un steag românesc mare pe o clădire ce s-a adeverit a fi Consulatul General al României.
Am căutat şi găsit foarte uşor biserica română, în plin centru, construită din cărămidă aparentă. E foarte frumoasă şi în interior, are o catapeteasmă predominant albastră cu o aranjare a icoanelor neobişnuită la noi (rândul de sus are 6 scene biblice de mari dimensiuni).
Per ansamblu o vizită frumoasă la doar câteva minute de graniţa Moraviţa. Timişorenii curioşi ar putea petrece fără probleme o dupămasă în acest oraş.
Vârşeţ este o zonă faimoasă pentru vinurile sale. Am putut admira podgoriile care înconjoară oraşul când am urcat pe muntele de lângă pentru a vedea cetatea: un turn şi urme de ziduri în curs de restaurare. Pe vreme senină puteţi admira panorama oraşului.

Vršac

Just a stone throw from the Moraviţa border is Vrsac, the biggest city in Romania with a sizeable Romanian community.
Vojvodina is a multiethnic region of Serbia, lying north of the Danube river. There is a large Hungarian population in the north of the province and Romanian communities to the east. Thus, it is an interesting region to visit with different cultures on a central-european architectural background. Vojvodina was for 200 years part of the Austrian Empire.
The city made a good impresion on me, it looks a lot like cities in Transylvania, it is very clean and has a nice, coherent, historical district. I admired a huge gothic church (compared to the size of the city), a baroque palace (the bishop’s), the neogothic City Hall and a lot of 19th century architecture.
I looked attentively for traces of the Romanian community. I heard no Romanian on the streets but the guide at the tourist info point spoke it and public buildings had multiligual signs. There was a Romanian flag on one building: it turned out to be the Romanian Consulate.
I found the Romanian church easily. It’s built in visible brick architecture. Its iconostasis is blue and has an unusual arrangement of the icons compared to churches in Romania.
Thus, Vršac is a beautiful destination just minutes from the Romanian border and very close to Timişoara. It is a wine producing area, I could see vineyards all around the city when going up the nearby mountain to see the fortress. Only the tower survives today. It offers a great panorama of the city.



joi, 25 august 2011

Biserica romano-catolică din Moraviţa

Moraviţa este punct de frontieră important cu Serbia. Trecând prin sat am observat o biserică ce părea din alt film: unul cu buget mai mare. Era o biserică cu o arhitectură deosebită, apuseană şi ştiam că în zonă au fost colonişti germani, expulzaţi după Al Doilea Război Mondial sau emigraţi. Cu siguranţă este sau a fost biserica lor. În curte are o troiţă şi un monument celor căzuţi în Primul Război Mondial, aşa cum au multe biserici săseşti din Transilvania iar numele sunt germane, conform populaţiei parohiei la acea vreme.

The catholic church in Moraviţa

Moraviţa is a border crossing point into Serbia. I was heading there when I saw a large church with an unusual, clearly western architecture. I knew this region has German colonists a few hundred years ago (from Baden-Wurtemberg, southern Germany) who were expelled after World War 2 or emigrated. This was surely their church. There is a stone cross in the courtyard and a monument to the the fallen in the First World War, like in many Saxon churches in Transylvania with only german names, according to the population of the parish.



luni, 22 august 2011

Calea ferată montană Oraviţa-Anina

Linia ferată montană Oraviţa-Anina este cea mai veche din ţară, se ştie. Multă lume este de acord să spună că este cea mai pitorească, traversând peisaje minunate între cele două oraşe. De asemenea, prin tunelurile şi viaductele sale, construite în perioada Imperiului Habsburgic, 1863, este un patrimoniu industrial unic în România. Linia este supranumită Semmeringul Bănăţean şi este construită doar câţiva ani după faimoasa linie austriacă.
Toate acestea sunt afirmaţii obiective dar seci faţă de ceea ce înseamnă un drum cu acest tren.
Pe ruta Oraviţa-Anina sunt două categorii de călători: turiştii atârnaţi de ferestre cu aparatele pregătite de acţiune şi localnicii care fac drumul zilnic şi... evident nu fac fotografii. Ponderea primilor era neaşteptat de mare, oameni veniţi din toată ţara să meargă cu trenul între două mici localităţi, printre navetişti...
La început este peisaj de deal. Apar primele viaducte, destul de mari din prima. Primele poze, căutând unghiuri. Din fericire trenul merge foarte încet şi din vagonul din spate se vede foarte bine. Sunt doar două vagoane, mai înguste decât standardul, cu băncuţe de lemn.
Apoi începe pădurea şi o nouă provocare: crengile copacilor care dau peste mâini şi peste faţă turistului imprudent care nu s-a retras la timp înapoi în compartiment. Când eram mic mă fascina proximitatea vegetaţiei faţă de tren, dar doar la Oraviţa-Anina pădurea chiar atinge vagoanele. Nu este o metaforă când spun ca se formează un tunel în pădure.
Mai departe trenul trece prin tot mai multe tuneluri, printre care şi unul pe care este marcată data construcţiei liniei, în cifre romane (MDCCCLXIII).
În mai multe locuri stâncile nu erau suficient de mari pentru a construi tunel aşa că s-a tăiat doar un drum printre ele, cu cerul liber deasupra. De-o parte şi de alta a trenului ele par dinţi de balaur.
În apropierea Aninei se văd munţii până în depărtare iar la intrarea în oraş sunt câteva uzine vechi destul de interesante. Doar la destinaţia intermediară, Anina, am putut admira locomotiva care ne-a urcat atâta drum prin munţi şi păduri: nu este o locomotivă cu aburi, nu, dar este cea mai frumoasă şi mai lucioasă locomotivă diesel pe care am văzut-o vreodată. Mie îmi place foarte mult forma acestor vechi locomotive şi sper să mai rămână în România multe exemplare pentru trenurile cu potenţial turistic cum este acesta.
Ni s-a spus că dacă la dus o stă stăm tot cu aparatul pe fereastră, la întoarcere o să ne blazăm şi o să ne plictisim. Nu a fost aşa: vroiam să mai prind unele cadre ratate la dus, pândind peisaje, viaducte şi intrări în tuneluri. De asemenea, am intrat în vorbă cu naşul şi cu ajutorul de mecanic care ne-a oferit să împărţim o lubeniţă. Am mâncat felia lângă scara trenului, în vânt, să nu murdăresc toată podeaua. Am povestit despre linia ferată, despre dăţile când au venit echipele de filmare ale televiziunii şi am realizat că aceşti oameni nu sunt blazaţi deloc, că îşi dau seama că nu lucrează pe o linie obişnuită de tren ci pe una încărcată de istorie despre care s-a auzit în toată ţara.
Gările Oraviţa şi Anina sunt încărcate de plăci comemorative care menţionează vechimea liniei ferate. Fie ca acestea să aibă greutatea necesară pentru ca linia să nu fie niciodată închisă, cum se zvonea, ci dimpotrivă să fie promovată ca un autentic tren turistic, pe modelul celor din Austria (Semmering) sau Franţa (Cévennes).
*Având în vedere frumuseţea peisajelor ce se desfăşoară sub priviri timp de două ore, trebuia să fac o exceăţie şi să pun mai mult de 3 poze.

Oraviţa-Anina mountain railway line

The railway line Oraviţa-Anina is the oldest in Romania still functioning and, most agree, the most beautiful. Also, boasting tunnels and viaducts built in 1863 during the Austrian Empire, it is precious and unique industrial heritage in Romania. It is even surnamed the Romanian or Banat Semmering and it is built only a few years after its famous Austrian counterpart.
These are hard facts but say nothing about the exhilarating experience of actually riding that train.
Two types of travellers take this train: tourists who have found out about this little secret hidden in the Banat Mountains, looking out the windows and taking hundreds of pictures, and of course, the locals.
The route starts of with open hilly terrain. The first viaducts appear and there is a scramble to get good shots at them. Fortunately, the train rides slowly and the back carriage gives a good view in 3 directions. There are only two carriages with wooden benches, not the standard type.
The the train enters into the forrest and I am not exaggerating when I’m saying that it actually tunnels through. I used to like it when branches would touch a train carriage. Well, on this road, they mostly do and you have to watch your hands and face for bushwhacks while photographing.
Then the tunnels arrive, one of them proudly displays the year of its construction in Roman numbering (MDCCCLXIII).
In some places the rocks were not big enough to tunnel through. They were just pierced and the train passes through what looks like giant dragon’s teeth, with the blue sky above.
Close to Anina the terrain is high and you can see very far. Entering the small mining town, there are old factories. They look pretty interesting, precious industrial heritage again.
Only in Anina station could I finally see the locomotive that carried us: is is a flashy red diesel engine. There are still lots of them in Romania. I hope they will eventually keep them and maintain them for tourist routes, instead of scrapping them.
We were told the return journey to Oraviţa would be a bore, seeing the same sights again. Nothing could be more false. I was hunting for the shots I missed the first time and quietly enjoying the ride. Also, the train controller and the assistant mechanic startd chatting with us and even shared some watermelon. I had a slice by the exit door in order not to spill all the sticky juice on the floor. I always love these kinds of unexpected experiences! They told us about their work on the railroad and about how from time to time a television crew comes and makes a TV report. I realised these people really don’t take all these marvels for granted and that they understand that what they have there is a gem, becoming increasingly famous in Romania and abroad.
The Oraviţa and Anina train stations are heavy with commemorative plaques, mentioning the history of the railway line. I hope history weighs hard enough for this line never to be closed down, like it was rumored to, and on the contrary, developped in a real touristic line, like the ones in Austria (Semmering) or France (Cévennes).
* Given the succession, during two hours, of all the beautiful scenery, I had to put up more than the customary 3 pictures.





vineri, 19 august 2011

Cheile Minişului

În drum spre Anina şi Oraviţa dinspre am mers pe un drum îngust, sălbatic, pitoresc, necirculat şi bine întreţinut care a urmat cursul râului Miniş. Fără să îmi dau seama la momentul respectiv, mă aflam pe Cheile Minişului. Mă gândeam: "Dacă e aşa frumos de pe şosea, ce s-o ascunde în dreapta şi în stânga drumului? Ce mi-ar plăcea să am timp să mă opresc şi să fac un traseu".
Ar fi trebuit să mă opresc, pentru că, pe internet, am aflat că pe Cheile Minişului se află Cascada şi Izbucul Bigăr, locuri frumoase din interiorul Parcului Naţional Cheile Nerei Beuşniţa. Banatul montan este într-adevăr prea puţin cunoscut şi vizitat dacă în aşa locuri frumoase am întâlnit atât de puţini oameni.

Miniş Valley

While driving towards Anina and Oraviţa from Bozovici I was following a narrow, wild, picturesque, well maintained and empty road. I didn't realise then that I was on the Miniş River Valley. I thought: "If the scenery is so beautiful right here next to the asphalt, how is it down by the river and into the forrest? i wish I had time to stop and explore".
Well, for those with a little time, there is Bigăr Waterfall and Bigăr Spring, both found in Nera Gorge - Beuşniţa National Park. The mountainous area of Banat is really not well enough known since there are so few people visiting.



miercuri, 17 august 2011

Oraviţa

Oraviţa este oraşul premierelor: cea mai veche farmacie montană, cel mai vechi teatru şi cea mai veche linie ferată încă în funcţiune din România.
Prima, Farmacia Knoblauch, din 1763. Astăzi este muzeu al farmaciei montane, cu multe obiecte vechi în inventar. Din păcate nu era deschisă, fiind în renovare sau reorganizare.
Al doilea, Teatrul "Mihai Eminescu", construit în 1817. Poartă numele marelui poet român şi chiar există o legătură directă: acesta a jucat în 1868.
A treia, Calea ferată Oraviţa-Anina despre care vom spune mai multe, fiind o nestemată a patrimoniului industrial românesc.
Orăşelul este pitoresc, într-o vale împădurită. Nu e mare dar e lung şi se circulă pe sens unic alternativ, străzile fiind înguste. Primăria se remarcă printr-o arhitectură în stil neoromânesc cu influenţe italiene, deci făcut după Primul Război Mondial. Casele sunt în stil ardelenesc, mari, în front continuu, mai rurale la margini iar în centru cu un aspect marcant de oraş prosper. Din nou, în oraş nu sunt multe lucruri de făcut, ca la Anina, dar este o foarte bună bază de plecare pentru turism în împrejurimi.

Oraviţa

Oraviţa is the town of firsts: first mountain pharmacy, first theater and oldest railway still in operation in Romania.
Knoblauch Pharmacy dates back to 1763. Today it is a museum. Unfortunately it was closed for works so I could not see the antique objects it hosts.
"Mihai Eminescu" theater was built in 1817. The great Romanian poet played here in 1868.
Oraviţa-Anina mountain railway is something we are going to talk about in more detail, it is one of the gems of industrial heritage in Romania.
The small town is situated in a forrested valley. The city hall is impressive, it has Neoromanian and Italian architecture so it must be built after World War I. The rest of the town is built in Transylvanian style with large houses, their fronts to the street and it has a definite urban feeling in its center.
Like Anina, it is an excellent starting base for tourism in the area.



joi, 11 august 2011

Anina

Obiectivul fiind de a merge pe calea ferată montană Oraviţa-Anina, cea mai veche în funcţiune din România, am ajuns întâi la Anina. Drumul a fost pe Valea Minişului, deosebit de pitorească şi sălbatică (după standarde prahovene).
Nu ştiu cum o fi fost Anina în vremurile sale de glorie industrială, dar cât am văzut-o eu pe fugă era cam liniştită. Este înconjurată de munţi şi se află la marginea Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa, deci potenţial, cel puţin turistic, ar exista.
Interesante sunt şi mărturiile industriale din trecut, pentru că am văzut cel puţin o uzină foarte veche făcută din cărămidă, aşa cum îmi plac mie.
În centru este o biserică gotică destul de mare, iar enoriaşii ce ieşeau vorbeau în germană. Anina, pe numele ei german Steierdorf, a avut mulţi colonişti (mineri) germani.

Anina

I took the road to Oraviţa to take the mountain railway Oraviţa-Anina, Romania's oldest still in use. I stopped in Anina first. The road went through the beautiful and wild Miniş Valley.
Anina must have fared better in its glory days of the industrial age, now it seemed pretty quiet and small. It is surrounded by mountains, part of the Nera Gorge - Beuşniţa National Park. There is some touristic potential thus and the Banat Mountains are very beautiful, wild and less visited than other mountains of Romania, because situated far from major cities other than Timişoara and Turnu-Severin.
Anina also has heritage industrial architecture and I saw at least a very old factory made out of brick, just the way I like them.
There is a rather large gothic church in its middle and the worshipers were speaking German. It is true that Anina used to have German colonists and it was called Steierdorf in that language.



luni, 8 august 2011

Palatul Apafi de la Mălâncrav

Am descoperit Palatul Apafi de la Mălâncrav din întâmplare. De la intrarea în biserica fortificată, se vedea puţin dintr-o parte şi m-a făcut curios să văd despre ce-i vorba. Ajuns în faţa lui, am fost total luat prin surprindere de mărimea şi de rafinamentul unei asemenea reşedinţe nobiliare. Vorba ceea, ce caută un asemenea palat într-un sat pierdut din Transilvania?
La vremea respectivă nu ştiam cât de răspândite sunt reşedinţele nobiliare în Transilvania, aspect asupra căruia mi-a deschis orchii proiectul Monumente Uitate. De la acest proiect am adoptat şi eu clasificarea "palat", "castel", respectiv "curie", pentru reşedinţele nobiliare ce vor fi evocate pe blog.
Până să-l văd, nu ştiam că există un palat la Mălâncrav, de asemenea, nu ştiam istoria palatului, care este povestită pe site-ul Mihai Eminescu Trust, fiind deosebit de interesantă povestea ultimilor zece ani, cea a salvării şi restaurării palatului.
Palatul Apafi a aparţinut voievodului Transilvaniei Mihail Apafi, Principele Transilvaniei, care a domnit aproape 30 de ani (1661-1690), fiind supus şi loial Otomanilor.

The Apafi Palace in Mălâncrav

I discovered the Apafi Palace by chance. It can be seen sideways from the entrance into Mălâncrav fortified church. I went up the hill to have a better look and I was taken by surprise by its size and refinement. After all, what was such a noble residence doing in a lost Transylvanian village?
At that time I wasn't aware of the large number of palaces, castles or manors to be found in Transylvania. The project Monumente Uitate (a play on the romanian words "Non forgotten monuments") opened my eyes on this subject.
Also, I had no idea there was a palace in the particular village of Mălâncrav. I read more about its history on the website of Mihai Eminescu Trust, who restored it in the last few years to its former splendour.
Apafi Palace belonged to the Prince of Transylvania Michael Apafi who ruled for almost 30 years between 1661-1690 as a loyal vassal of the Ottomans.

vineri, 5 august 2011

Biserica fortificată Mălâncrav

La Mălâncrav am ajuns spre apusul soarelui dar am mai găsit biserica deschisă. Înăuntru era chiar un grup turistic, ghidajul era în germană. După aceea ghida ne-a explicat şi în română şi am fost încântat, ca de fiecare dată, să văd la o biserică săsească un pic de organizare turistică.
Mălâncrav merită ocolul pentru că este un fel de Voroneţ al bisericilor fortificate săseşti. Este una dintre singurele biserici săseşti pictate în interior şi cea cu cea mai multă suprafaţă de pictură în frescă păstrată, datând din secolul 14. A fost surprinzător să mă aflu în acest spaţiu, aproape ortodox prin înfăţişare.
Biserica nu mai are ziduri înalte, doar un simplu zid de piatră. Ea se vede cel mai frumos de pe dealul din faţa turnului. Merită urcuşul pentru o poză, mai ales că altfel nu aţi observa Palatul Apafi aflat chiar la câţiva metri.

Mălâncrav fortified church

I reached Mălâncrav at sunset, but the church was still open and there was a guide with a group of tourists. They were speaking in German and I was thrilled, as always, to see some organised tourism taking place. The guide then explained in Romanian.
Mălâncrav is worth the detour because it is the Voroneţ (or the Sixtine Chapel if you prefer a comparison on international level) of Saxon fortified churches. It is one of the few Saxon churches with painted walls. Its interior frescoes are the best maintained and the largest in surface of them all. Because of this, I felt that the interior of the church has an uncanny Orthodox feeling.
The fortified church no longer has its massive defensive walls, but it does have a stone wall surrounding it. You can take nice pictures from the hill in front of the tower. The hike takes half a minute and from there you can clearly observe that there is another jewel just minutes away: the Apafi Palace.



miercuri, 3 august 2011

Mălâncrav

Am vizitat satul Mălâncrav, cu nume atât de complicat, pentru că mi se spusese că este acolo o biserică fortificată săsească ce merită văzută, având ceva deosebit. Ulterior, chiar lângă biserică, am mai avut parte de o surpriză: Palatul Apafi. Am văzut pe hartă că satul este afundat pe un drum sencundar, la sud de şoseaua Mediaş-Sighişoara, şi deja îmi făceam probleme despre cum va fi starea drumului. Sunt vreo 12 kilometri, dar sunt absolut impecabili. Satul este unul frumos şi bine gospodărit, se pare că mai trăiesc acolo peste 200 de saşi (un fel de record).

Mălâncrav

I went to Mălâncrav village because I was told there is a Saxon fortified church which is unique in a special way. Next to it, I was surprised to find Apafi Palace. The secondary road goes 12 km south of the Mediaş - Sighişoara main road and I was a little worried, but it is in very good condition. The rather isolated village looks prosperous and well taken care of. It appers more than 200 Saxons still live in it, which is some kind of record in the region.