miercuri, 30 noiembrie 2011

Alba Iulia luminată

În recenta vizită la Alba Iulia am avut privilegiul de a face un tur ghidat al cetăţii noaptea. Am constatat cu uimire şi bucurie că cele mai spectaculoase elemente arhitecturale ale cetăţii sunt iluminate la standarde occidentale, o adevărată bucurie pentru aparatele foto, fără bliţ şi preferabil cu trepied.
Aveţi în imagine Poarta IV şi Catedrala Reîntregirii, Poarta IV şi Capela Lazo, ultima monument de artă renascentistă (1512) pe faţada nord a Catedralei Romano-Catolice Sfântul Mihail.
Per ansamblu, Cetatea Alba Iulia Carolina este foarte bine luminată cu felinare de tip vechi, sunt luminate şi clădirile, cu accente pe elementele de arhitectură spectaculoase, şi bastioanele şi şanţurile de apărare care au fost amenajate anii aceştia. Astfel, o plimbare prin cetate noaptea este o plăcere şi o bucurie, mai ales în sezonul rece când, nefiind turişti (deocamdată), cetatea are un farmec aparte.

Illuminated Alba Iulia

In my recent visit to Alba Iulia I had the fortunate opportunity for a guided tour of the fortress by night. I was surprised but pleased to see that the flamboyant architecture is illuminated in the highest standards, a feast for cameras, preferably with tripod and without flash.
The images are of Gate IV and of the Union Cathedral, Gate IV and Lazo Chapel, a Rennaissance wonder (1512) on the northern side of Saint Michael Catholic Cathedral.
Alba iulia Carolina Bastion Vauban type Fortress is on the whole well illuminated with antique-looking street lamps. Buildings, bastions, ditches (landscaped into pedestrian and bicycle trails) are all well illuminated, with an accent on the marvelous architectural details.
Thus, an evening walk is a pleasure enhanced in the cold season by the scarcity of tourists or passers-by which gives the fortress a special charm.



vineri, 25 noiembrie 2011

Podul Anghel Saligny

Podul Inginer Anghel Saligny, cunoscut înainte de război sub numele Podul Carol I, este poarta spre Dobrogea, drumul spre mare, conexiunea vitală a României cu provincia sa aflată la sud şi est de Dunăre. Imediat după recucerirea Dobrogei în 1878 România a dorit să stabilească o legătură feroviară între Bucureşti şi principalul port al ţării: Constanţa.
După mai multe variante studiate, inclusiv realizarea lucrării de către renumitul inginer francez Gustave Eiffel, s-a ales o echipă românească sub conducerea tânărului şi genialului inginer Anghel Saligny. Podul a fost construit între 1890 şi 1895 iar până în 1970 când a fost construit Podul Vadu Oii de la Giurgeni, a fost singura legătură terestră între Dobrogea şi restul României. La vremea construcţiei sale, podul se număra printre cele mai mari din lume, cu o tehnologie de construcţie în oţel de vârf. A fost primul pod permanent la Dunărea de Jos după Podul lui Traian de la Drobeta Turnu-Severin.
S-ar impune, după părerea mea, poduri şi la Brăila şi Călăraşi-Silistra, pentru a lega mai solid cele două maluri, în conformitate cu exigenţele economice şi de mobilitate contemporane.
Podul nu mai este utilizat dar este un monument istoric admirat de sute de mii de turişti care merg la mare vara iar mie îmi place mai ales perspectiva asupra lui dinspre Bucureşti, în timp ce maşina şerpuieşte pe Autostrada Soarelui. Nu este prea uşor de fotografiat din mersul maşinii.
La baza piciorului dinspre Cernavodă au fost turnate în bronz statuile a doi dorobanţi ce străjuiesc podul: odată Dobrogea cucerită de ei, nimeni nu o va mai lua vreodată înapoi.

The Anghel Saligny Bridge

The bridge was known as the Bridge King Carol I , but was renamed after the war by the name of its builder, the Romanian Engineer Anghel Saligny.
It is the gate to Dobrudja, Romania's gate to the sea, its vital link with the only province found accross the Danube. Indeed, immediately after reconquering Dobrudja in the Russo-Turkish War of 1877-1878, known in Romania as the Romanian War of Independace, it was obvious that a railway link was necessary between Bucharest and what was to become the major port of Romania: Constanţa.
After considering several options, including having the bridge built by the famous French Engineer Gustave Eiffel, a Romanian team was prefered, headed by the brilliant Engineer Anghel Saligny. The bridge was built between 1890 and 1895 and up until 1970 was the only dry link with Dobridja (that year the Vadu Oii bridge was built). At the time it was one of the biggest bridges in the world and the first built since the Roman bridge built by Trajan at Drobeta Turnu-Severin.
I sure hope more bridges shall be built in the future, in Brăila and even Călăraşi-Silistra, to allow a more dynamic communication between the two shores.
Nowadays the bridge is no longer in active use but it is a national landmark admired (and difficultly photographed) by hundreds of thousands of toursits on their way to the sea in the summer months.
On the Dobrudjan bank there are two bronze statues of soldiers from 1878 (Dorobanţi) standing guard, signifying that nobody shall ever again invade accoss the Danube past them.





joi, 24 noiembrie 2011

Biserica Episcopală Giurgiu şi Episcopia Giurgiu

Perioada în care Giurgiu avea, ca orice oraş creştin medieval, biserici la suprafaţă, s-a încheiat odată cu cucerirea turcească din 1420. Până în 1829 când oraşul a revenit definitiv sub stăpânire românească, bisericile se aflau îngropate în pământ, fără turle, fără clopote. Chiar pe locul actualei Catedrale Adormirea Maicii Domnului se afla la începutul secolului 19 o biserică cu acelaşi hram. Astăzi poate fi admirată în oraş prezenta catedrală. Elementul cel mai frumos, după părerea mea, este catapeteasma din interior, foarte amplă.
În apropiere se află şi episcopia care se remarcă prin arhitectura sa neoromânească - aş fi curios să ştiu arhitectul ei.
Din păcate, trebuie spus, şi aici administraţia bisericii ortodoxe a realizat un kitsch nepotrivit, cum face mult prea des, respectiv amplasarea unei capeluţe din materiale prefabricate, vizibilă în imagine. Acestea par destul de răspândite în judeţ şi arată groaznic. Mare diferenţă între operele meşterilor tradiţionali în lemn sau piată şi aceste chinezării de prost gust...

Giurgiu Cathedral and the Giurgiu Bishopric

As a medieval town in Wallachia Giurgiu had churches, like any other christian territory. This ended in 1420 with the Turkish conquest: churches had to be underground, with no towers or bells, only mosques were allowed to be seen. After 1829 and the return of the town under Romanian administration, church building resumed. On the site of the Cathedral there was an the underground Church "Dormition of the Virgin".
What I like most aesthetically is the iconostasis which is almost as large as the church itself.
You can also see on a street closeby the Seat of the Giurgiu Bishopric. It has a beautiful Neoromanian architecture and I would be curious to know the name of the architect.
Unfortunatelly, all too often the Romanian Orthodox Church uses kitsch in and near its holly places. In the picture you can see a small chapel that appears to be made of prefabricated materials. To think of the exquisite traditional romanian craftsmanship and now this... It's a shame.


vineri, 18 noiembrie 2011

Gara Giurgiu

Am vorbit deja despre calea ferată Oravița-Anina, cea mai veche din România, dar în secolul 19, când a fost contruită, Banatul era în Austro-Ungaria. Cea mai veche linie ferată din România de atunci, Vechiul Regat, a fost București-Giurgiu, iar cele mai vechi stații de tren Gara Filaret din București și Gara din Giurgiu. Datând din 1869, amândouă se păstrează și astăzi, o bucățică de istorie industrială.
Puteți ajunge la gara orașului din centru de la turnul cu cea mergând pe Strada Gării, recent transformată în arteră pietonală.

Giurgiu Train Station

I have already told you about the oldest railway line in Romania, Oravița-Anina. However, the Banat region was in Autria-Hungary at that time. The oldest railway line in 19th century Romania (the Old Kingdom) is Bucharest-Giurgiu, with its main railway stations: Bucharest Filaret and Giurgiu. Dating back from 1869, they still exist today, a piece of Romanian industrial history.
You can reach Giurgiu train station by taking the street named Railway Street (Strada Gării) which is pedestrian nowadays.


luni, 14 noiembrie 2011

Podul Bizetz - Giurgiu

Podul Bizetz, purtând numele inginerului Ion Ionescu-Bizetz, a permis transformarea oraşului Giurgiu dintr-un port medieval într-unul modern.
Într-adevăr, odată cu creşterea tonajului vaselor ce acostau la Giurgiu, vechiul port din faţa oraşului nu a mai fost suficient de mare şi după mai multe tergiversări s-a hotărât amenajarea altui port cu acces direct la Dunăre - Portul Ramadan pe insula cu acelaşi nume. Pentru aceasta a fost necesară traversarea Canalului Sfântul Gheorghe, şi astfel a fost contruit un pod modern din fier de o echipă de ingineri care îl includea şi pe renumitul Anghel Saligny, autorului Podului de la Cernavodă. Din cauza paticularităţii locului unde a fost realizat podul, acesta a trebuit construit în curbă, o premieră în vremea aceea. Podul a împlinit în 2005 vârsta de 100 de ani, este clasat monument istoric şi a fost recent dublat de un nou pod necesar pentru traficul contemporan.
Aveţi pe blogul "Giurgiu văzut prin ochiul care vrea să vadă", un blog foarte bun centrat pe oraşul Giurgiu, multe detalii referitoare la construcţia podului şi istoria lui.

Bizetz Bridge

Bizetz Bridge, named after civil engineer Ion Ionescu Bizetz, allowed Giurgiu to develop from a medieval river port to a modern one.
Indeed, the old port of the town became too small around 1900 for the ships of the day and after considering several solutions and locations, it was decided to build a new port right on the Danube, linking it to the city with road, railroad and a new iron bridge. One of the authors was Angle Saligny, the builder of Cernavodă Bridge. The bridge was built in a curve because of the particularities of the terrain on the chosen spot, a first in Europe at that time.
You can see on the blog "Giurgiu through eyes that want to see" pictures of the bridge and a text in Romanian related to its construction.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Cetatea Giurgiu

Citeam recent într-un ziar că cetatea Giurgiu arată mai rău decât după bătăliile cu turcii. Este adevărat că atunci că şi atunci când am văzut-o eu, am avut un şoc. Spun văzut, pentru că la cetate nu se mai poate ajunge de când primăria a încercuit terenul pentru a împiedica depozitarea gunoaielor şi actele de vandalism. Astfel, cetatea poate fi zărită mai jos de Parcul Alei, de lângă Podul Bizetz.
Se crede că cetatea a fost fondată de genovezi, care i-au dat numele sfântului patron al orașului lor: Sfântul Gheorghe. În secolul 14 a aparţinut voievozilor Ţării Românești și era o cetate importantă a domnului Mircea cel Bătrân (1386-1418). În 1420 turcii o cuceresc definitiv. Va fi recucerită, de fiecare dată pentru scurt timp, de Dan al II-lea (nepotul lui Mircea), Vlad Dracul, Vlad Ţepeș și Mihai Viteazul. A fost un punct strategic pentru turci în deţinerea controlului asupra Bucureștiului aflat la jumătate de zi distanţă.
Turcii au lărgit mult cetatea, înglobând în fortificaţii întreg oraşul dezvolta în jurul ei. Deşi astăzi se ajunge la cetate fără a trece niciun braţ de apă, în vechime ea se afla pe o insulă, fiind astfel mai greu de asediat.
Cetatea a avut mult de suferit de pe urma războaielor ruso-turce din secolul 18. După 1829 când fortificaţiile au fost demantelate la retragerea turcilor, şi cetatea a rămas în ruină. Piatra de la cetate a fost folosită de localnici la diverse construcţii, un exemplu fiind chiar Biserica Sfântul Nicolae de lângă Parcul Alei, pe care o aveţi în imagine. Astfel, rămăşiţele cetăţii s-au topit, din ea nemairămânând mare lucru...
Ce păcat și trist ca din una din cele mai vechi și mai importante cetăţi de la Dunăre să rămâna atât de puţină mărturie. Aveţi o imagine cu ruinele şi o imagine de la muzeu cu cetatea în vremea lui Vlad Dracul (1444). Îmi doresc, şi sunt sigur, nu doar eu, o restaurare și o reconstrucţie a cetăţii la un nivel mai ridicat al zidurilor şi turnurilor precum şi o amenajare a spaţiului din jurul ei, cu alei, copaci, ochiuri de apă. Cred că visez la ora asta, dar de aşa ceva ar avea nevoie Giurgiu pentru a putea sta cu fruntea sus la capitolele patrimoniu istoric naţional şi obiectiv turistic major.

Giurgiu Castle

I was reading in the newspaper the other day that Giurgiu Castle is in a bad shape, far worse than after the battles with the Turks. I must admit that I was myself shocked when I saw it on my visit there. Saw it, not visited it, since it is surrounded by a fence so that there would be no more deposits of waste and trash in it. The castle ruins can be seen if you follow the road down from Alei Park, next to Bizetz Bridge.
It is said that the castle was founded by the Genovese. They gave it the name of their saint patron: Saint George. In the 14th century is was part of Wallachia, one of the most important towns and fortified points during the reign of Mircea the Old (1386-1418). It was conquered by the Turks in 1420 and only briefly retaken by princes Dan II (Mircea's nephew), Vlad Dracul (Mircea's son), Vlad the Impaler (Mircea's grandson) and Michael the Brave. Giurgiu was instrumental for the Turks controlling Bucharest, the capital.
The Turks expanded the castle and the fortified area, enclosing the whole surrounding town. The castle itself used to be on an island; this is no longer the case.
The castle withstood many battles in the Russo-Turkish Wars of the 18th century. In 1829 the fortifications were razed and the castle too became a ruin. The locals started using its stone for various constructions: one example is Saint Nicholas Church near Alei Park (pictured). Thus, the remains of the castle were worn away until not much was left...
It is such a shame and so sad that an important castle, relevant for national history, is in such a pitiful state. You have below an image of the ruins and also an image of the castle in the times of Vlad Dracul (1444). I really wish, and I am not the only one, to see the castle restored, its walls and towers rebuilt to a higher level, the space around it landscaped in a park with trees, alleys and maybe a lake reminding of the insular character of the place. Only then could Giurgiu truly reclaim its place as an important historical and touristic landmark.



luni, 7 noiembrie 2011

Muzeul Județean "Teohari Antonescu" - Giurgiu

De la turnul ceasului am coborât prin dreapta Teatrului "Tudor Vianu" pe strada Mircea cel Bătrân până la Parcul Alei. Vizavi de aceste este Muzeul Județean "Teohari Antonescu" într-o clădire destul de impunătoare: a fost clădirea Prefecturii Vlașca. Poartă numele istoricului și arheologului Teohari Antonescu (1866-1910).
Tot repet că un muzeu județean trebuie să fie oglinda regiunii sale - altfel și-a ratat menirea. Muzeul din Giurgiu rezumă bine istoria regiunii, cu numele său istoric "Vlașca", nume înrudit cu cel de "Vlahi" sau "Valahi".
Zona a fost locuită din vechime: la Malul Roșu, pe Dunăre, s-au găsit așezări omenești din Paleolitic.
Sunt prezentate momentele principale din istoria orașului: Giurgiu ca fortăreață pe vremea lui Mircea cel Bătrân sau Vlad Dracul. În domnia acestuia din urmă cetatea a fost recucerită pentru scurt timp după Cruciada de la Varna (1444 - numită și "ultima cruciadă" pentru că într-adevăr, a fost ultima coaliţie anti-musulmană de tip medieval, cu cavaleri veniţi din toate colţurile Europei). Cruciada a fost învinsă, dar o flotă de vase pe Dunăre a cucerit Giurgiul în 1445. O comanda un cavaler burgund, Walerand de Wawrin, care a lăsat o cronică preţioasă pentru istoria românilor.
Următorul moment tumultuos pentru Giurgiu a fost domnia lui Mihai Viteazul când Giurgiu a fost din nou cucerit de români pentru scurt timp. Alți domnitori care au stăpânit vremelnic cetatea sunt Dan al II-lea și Vlad Țepeș.
În secolul 19 orașul revenit României în 1829 după Tratatul de la Adrianopole. Se dezvoltă ca port la Dunăre iar în 1877 populația participă cu entuziasm la Războiul de Independență.
Vizita la muzeu va fi scurtă dar cu siguranță lămuritoare.
Imaginea 2: sigiliul lui Mircea cel Bătrân
Imaginea 3: Mihai Viteazul și 2 imagini de detaliu: asasinarea de la Câmpia Turzii și Bătălia de la Călugăreni
Imaginea 4: vitrina cu exponate despre epoca lui Mihai Viteazul

"Teohari Antonescu" County Museum in Giurgiu

From the Clock tower square, take the street at the right of Tudor Vianu Theater, that is Mircea the Old street: it shall lead you to the "Teohari Antonescu" County Museum, named after a Romanian historian and archeologist.
I keep on saying that a county museum must be a good resume of the history of its region. The "Teohari Antonescu" County Museum in Giurgiu succeeds in doing this. The region used to bear the name "Vlașca", a name linked to that of "Vlahi", Wallachians, or Romanians.
The area of the city was inhabited since the Stone Age: evidence of human settlements were found on the banks of the Danube (the Red Banks).
The museum goes over the main moments in the history of the region: Giurgiu in the times of Mircea the Old, briefly reconquered by his son, Vlad Dracul (Vlad the Impaler's father) in 1445. A fleet on the Danube, headed by Burgundian knight Walerand de Wawrin, supporting the Varna Crusade of 1444 (also known as The Last Crusade, truly the last medieval crusade with knights participating from all over Europe), took Giurgiu for a short time.
The next major event was Michael the Brave's Battle of Giurgiu in 1595, again succeeding to take the fortress. Dan II, a nephew of Mircea and Vlad the Impaler (Dracula) also took the fortress for brief moments.
Finally, in the 19th century, Giurgiu was given back to Romania at the Treaty of Adrianople. It subsequently developped into a prosperous Danube port and in 1877 its population participated enthusiastically to the War of Independance.
Your visit at the museum shall be short but it shall probably cover all you are interested in on Giurgiu and surroundings.
Image nr. 2: Seal of the Mircea the Old
Image nr. 3: Michael the Brave and pictures of his assasination and the Battle of Călugăreni (the famous fight on the bridge)
Image nr. 4: exhibit on the Reign of Michael the Brave.





joi, 3 noiembrie 2011

Giurgiu

Am fost la Giurgiu curios să cunosc mai bine oraşul ce multă vreme a fost o raia turcească în coasta Bucureştiului, de unde otomanii ţineau la respect domnitorii munteni. Am descoperit un oraş mai mic decât m-aş fi aşteptat: importanţa sa în istoria naţională este mai mare decât o arată astăzi aspectul său, mai ales prin poziţia sa strategică pe culoarul de transport București-Istanbul, la Giurgiu fiind până în prezent singurul pod ce leagă România de Bulgaria.
Oraşul a fost probabil fondat de negustori genovezi care i-au dat numele sfântului patron al orașului lor: Sfântul Gheorghe. În secolul 14 a intrat sub stăpânirea Ţării Româneşti, dar deja în 1420 a fost cucerit de turci și a rămas sub stăpânirea lor, cu foarte scurte întreruperi, până la Tratatul de la Adrianopole din 1829, când raialele Turnu, Giurgiu şi Brăila au revenit românilor. Fortificaţiile oraşului au fost distruse atunci şi nu au mai rămas decât nişte mici ruine a ce a fost cândva cetatea lui Mircea cel Bătrân. Piatra de la cetate a folosit şi pentru ridicarea unei biserici din apropiere.
Orăşelul s-a dezvoltat, a devenit capitala defunctului judeţ Vlaşca (ce nume pitoresc!), a fost legat de Bucureşti şi Braşov prin cale ferată (prima cale ferată din România de atunci - linia Oraviţa-Anina fiind în imperiul Austro-Ungar).
O altă premieră la Giurgiu: primul parc modern (planificat) din România, Parcul Alei, din faţa muzeului judeţean, creat în 1831. În parc sunt aşezate astăzi 23 de busturi ale ofiţerilor căzuţi în Războiul de independenţă din 1877 - mulţi dintre ei sunt din păcate uitaţi astăzi... doar numele Maiorului Gheorghe Şonţu şi al Căpitanului Walter Mărăcineanu mai rămân în conştiinţa naţională. În parc se află şi bustul lui Mihai Eminescu realizat de sculptorul Cornel Medrea.
Orăşul este mai mic decât mă aşteptam. Au fost suficiente câteva ore pentru a-l vizita. Are străduţe pitoreşti, doar strada principală are blocuri comuniste aşa că nu vă lăsaţi înşelaţi de prima impresie. Strada gării... ce duce la gară, cea mai veche gară din România - vechiul regat, a fost recent amenajată pietonal. Catedrala episcopală este foarte frumoasă şi merită un tur.
Simbolul necontestat al oraşului este turnul cu ceas. Este un fost minaret: Giurgiu, ca raia, a avut moschei, iar bisericile erau interzise la suprafaţa pământului. Putea fi soarta întregii Românii dacă nişte voievozi precum voievozi precum Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Radu de la Afumaţi sau Mihai Viteazul nu opreau cucerirea turcească la Dunăre.

Giurgiu

I went to Giurgiu curious to get to know better the town that was a long time a turkish posession used to keep the capital Bucharest under surveillance. I discovered a smaller town than expected: I guess its importance comes less from size and more from its strategic importance on the Bucharest – Istanbul route. Even today, Giurgiu has the only bridge over the Danube between Romania and Bulgaria (a second one is due to open at Calafat-Vidin).
The town was founded as a Genoese colony and named after the patron of Genova: Saint George. In the 14th century it came under Wallachian dominance but already in 1420 it was conquered by the Ottoman Turks and held by them until the Treaty of Adrianople in 1829 when the towns of Turnu, Giurgiu and Brăila, north of the Danube, were given back to Wallachia.
The towns fortifications were destroyed then, thus only small ruins of what used to be Mircea the Old’s castle remain. Further destruction ensued when stones from the castle were used for buildings in the town, including a nearby church you can still see today.
The town developped and became seat of Vlaşca county. It was linked to Bucharest by the first railroad of the time in Romania (the Oraviţa-Anina was in Austria-Hungary).
Another first in Giurgiu is the first modern (planned) park in Romania – Parcul Alei (Alley Park), built in 1831. In the park are 23 busts of heroes fallen in the War of Independence of 1877 – most of them unfortunately forgotten today, only two prominent figures are rememberd today in history books and street names: Major Gheorghe onţu şi and Captain Walter Mărăcineanu. National poet Mihai Eminescu also has a statue in the park, by sculptor Cornel Medrea.
I few hours were sufficient to visit the town. It has sleepy picturesque streets, only the main street has big communist appartment buildings so don’t be fooled. The street leading to the train station is pedestrian. The train station itself is the oldest in Romania (the Old Kingdom). The cathedral is also worth a look.
The towns uncontested symbol is the clocktower. It is an old minaret tower of a mosque. Giurgiu, as a turkish town, had mosques, not churches, the latter were only built underground. It could have been the fate of Romania up to the Carpathians if not for princes like Mircea the Old, Vlad the Impaler, Radu of Afumaţi or Michael the Brave.





miercuri, 2 noiembrie 2011

Călugăreni

Călugăreni, 13 august 1595 (23 august pe stil nou), unul dintre cele mai glorioase momente din istoria Românilor, când armata română a Voievodului Mihai Viteazul a învins armata otomană de două ori mai numeroasă comandată de Vizirul Sinan Paşa.
Bătălia a avut loc în contextul mai larg al Războiului Lung (1591-1606) dintre Habsburgi şi Otomani. Mihai Viteazul, Voievodul Ţării Româneşti, se alătură alianţei anti-otomane pentru a scăpa de birul tot mai aspru. Moldova se alătură şi ea, acţionând însă mai puţin eficient.
După ce masacrează turcii aflaţi la Bucureşti, în toamna şi iarna anului 1594 Mihai Viteazul atacă cetăţile turceşti de la Dunăre şi intră în Bulgaria. Acţiunile sale nu rămân fără ripostă: în vara anului 1595 o armată condusă de Vizirul Sinan Paşa trece Dunărea urmărind să transforme ţara în paşalâc (a treia tentativă după cele din vremea lui Mircea cel Bătrân şi Radu de la Afumaţi). Voievodul muntean a pregătit lupta într-un loc strategic şi uşor de apărat, la podul de la Călugăreni peste Neajlov. Drumul spre Bucureşti trece acolo printr-o regiune mlăştinoasă şi strâmtă, între două păduri ce există şi astăzi.
Lupta a durat de dimineaţa până seara şi s-a desfăşurat în 3 faze. Oastea română a aşteptat ca turcii să treacă râul, apoi i-au bombardat cu tunurile în spaţiul îngust în care se aflau, obligându-i să se retragă cu pierderi mari. Sinan Paşa a contraatacat cu toate forţele, împingând pe români înapoi peste râu, aceştia pierzând şi tunurile. În faza finală Mihai Viteazul însuşi a condus atacul decisiv, fiind ajutat de acţiunea prin învăluire a cavaleriei căpitanului Cocea. Imaginea Voievodului Mihai Viteazul, cu o bardă în mână, conducând oastea peste podul Neajlovului, a rămas imprimată în conştiinţa românească şi în imaginarul istoric naţional.
Oastea română câştigă bătălia, dar în faţa numărului mult superior al duşmanilor, care continuau să sosească de peste Dunăre, este nevoită să se retragă până în munţi. În octombrie, cu ajutorul sosit de la Sigismund Bathory, Voievodul Transilvaniei, Mihai Viteazul alungă turcii peste Dunăre după o serie de lupte la Târgovişte, Bucureşti şi Giurgiu.
Astăzi locul bătăliei evocă în continuare episodul glorios al istoriei naţionale. Podul a fos recent lărgit la 4 benzi pe sens, dar acum 10 ani mai exista un pod mult mai mic, cu basoreliefuri ce arătau lupta la Călugăreni, pod ce chiar reuşea să evoce vechiul pod de lemn ce a existat în 1595. Sub pod, Neajlovul curge tot mlăştinos, ca în vechime, iar mai departe se văd cele două păduri ce străjuiesc drumul.
O cruce veche sculptată de Oscar Spaethe a fost amplasată în 1913 pe un deal din apropiere. Doborâtă la cutremurul din 1977, a fost înlocuită în 1993 iar crucea originală poate fi văzută aşezată lângă drum, chiar la intrarea pe pod. Tot acolo, vizibilă trecătorilor pe drumul naţional, se află statuia lui Mihai Viteazul, opera lui Anton Barbu Panaghia.

Călugăreni

Călugăreni, Agust 13th 1595 (Agust 23rd according to the Gregorian calendar), one of the most glorious moments in the history of the Romanians. Prince Michael the Brave’s army defeated the twice as large army of Grand Vizier Sinan Pasha.
The battle was part of the Long War (1591-1606) between Habsbourgs and Ottomans. Michael the Brave, Prince of Wallachia, joined the anti-ottoman alliance to escape the growing influence of the Ottoman Empire who demanded a crippling yearly tribute. Moldova also joined, albeit less efficiently.
After killing all the Turks found in Bucharest, the capital, Prince Michael attacked the Ottoman fortresses on the lower Danube durin the winter of 1594-1595. He even invaded parts of Bulgaria. This would not go unpunished and in the summer of 1595 a large Ottoman army, comanded by Grand Vizier Sinan Pasha crossed the Danube intending to transform Wallachia into a turkish province (two previous attempts failed during the reigns of Mircea the Old and Radu of Afumaţi). The Romanians waited in a marshy and narrow spot on the Neajlov river, at Călugăreni, where the road winds between two dense woods.
The battle lasted a whole day and had three phases. First the Turks crossed the river on a wooden bridge, where they were blasted by the Wallachian canons and were repulsed with great losses. Sinan Pasha then threw all his forces in the struggle, pushing the Romanian army back – they lost their artillery. In the final phase, Prince Michael mounted a decisive frontal attack while additional cavalry under captain Cocea flanked the Ottomans. The image of Prince Michael wielding a double-bladed axe, while leading the Romanian soldiers to victory, stuck into Romanian collective counciousness and history books.
The Romanians won the day, but facing impossible odds, were forced to retreat in the mountains. Two months later, aided by Sigismund Bathory, Prince of Transylvania, they forced the Ottomans back over the Danube in three battles at Târgovişte, Bucharest and Giurgiu.
The battle ground today still has common traits with the old site. The major change is the recent modern 4 lane bridge. An older, narrower one had bas-reliefs of the battle. It was probably not much bigger than the old wooden bridge. The Neajlov river is still renowned for its marshes and it flows into the old forrest that witnessed the battle.
An old monument, a cross sculpted by Oscar Spaethe was placed on a nearby hill in 1913. It was toppled and broken in the 1977 earthquake, replaced in 1993. The original cross was laid near the bridge, where a monument to Michael the Brave by Anton Barbu Panaghia also stands.